THE GREAT DAME OF ROMANIAN LITERATURE

M-am intristat atunci când, cu câteva luni în urmă, am auzit vestea trecerii în nefiinţă a maicii Benedicta, adică a profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Acest fapt a declanşat derularea prin memorie a unor amintiri care mă legau de această personalitate românească, de această doamnă a literaturii române. Cu toate că am avut intenţia să scriu acest eseu imediat după ce am auzit de plecarea domniei sale spre grădina Edenului, mi-a venit totuşi aşa de greu să mă pornesc, să scriu despre dânsa. Sunt convins că lucrarea mea va părea foarte modestă pentru descrierea unei asemenea fiinţe. Ferice de cei care au cunoscut-o mai bine, i-au fost în preajmă, ca prieteni, colegi, sau ca simpli studenţi.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga! De acest nume sonor mă leagă mai multe amintiri plăcute. Parcă mă văd tânăr, student la filologie, la limba şi literatura română, când preparatorul nostru, Aurel–Dragoş Munteanu [Regretatul Aurel–Dragoş Munteanu, distins scriitor, intelectual, om politic şi diplomat (fost ambasador al României la ONU şi mai apoi în Statele Unite)], tânăr şi el la vremea aceea, acum plecat de câţiva ani buni în lumea celor drepţi, ne-a vorbit la mai multe seminarii despre Mihai Eminescu şi cei care s-au dedicat să-i dezvăluie tainele: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Perpessicius, Gheorghe Bulgăr, Dumitru Murăraşu, George Călinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu- Buşulenga şi mulţi alţii. Însuşi profesorul nostru de la catedra de istorie a literaturii române, Lucian Drimba, admirând scrierile Zoei Dumitrescu-Buşulenga, ne-a atenţionat şi ne-a făcut cunoscut în termeni foarte elogioşi că trebuie să studiem şi să apreciem studii literare ale acestei doamne, meţionând, încă din aceea vreme, că face parte din elita eminescologilor. Mai ţin minte ca vorbindu-ne despre prima dragoste a lui Eminescu, ne-a dat să studiem o lucrare proaspăt apărută, având titlul „Eminescu” [Zoe Dumitrescu Buşulenga, Eminescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963], iar eu m-am necăjit foarte tare deoarece nu puteam face rost de aceea carte care dispăruse din librării imediat după apariţie.

Anii au trecut. Prin primăvara anului 1972, o însoţeam pe maestra de balet, Viorica Cişmigiu, la o expoziţie de grafică mică şi ex-libris la Sala Dalles din Bucureşti. De cum intrăm în sală aceasta îmi spune:

-Uite-o pe Zoe Dumitrescu! O ştii?

-Nu! i-am raspuns repede fără să îmi dau seama despre cine este vorba. Ne apropiem de o doamnă brunetă, suplă, înaltă…

-Bună Zoe, ce mai faci?

-Oh, bună Viorica! Ce surpriză! Sunt bine!

-Ţi-l prezint pe …  a spus doamna Cişmigiu, înclinând capul spre mine.

Doamna necunoscută, mi-a întins o mână puternică, aproape bărbătească şi m-a privit scrutatător cu ochii ei expresivi şi inteligenţi. Mai întâlnisem o asemenea privire la o altă Zoe [Este vorba de renumita regizoare de teatru, Zoe Anghel Stanca, fosta mea profesoară  de arta actorului], o fostă profesoară de-a mea, cu care semăna aidoma. S-a prezentat aproape în şoaptă:

-Zoe Dumitrescu Buşulenga!

Am rămas înmărmurit, surpris, aproape fără glas… Deci, doamna din faţa mea era faimoasa profesoară universitară, cea care scria în acei ani cele mai interesante studii despe Mihai Eminescu! „ZeDeBe”, cum o porecleam noi studenţii de la filologie! Emoţionat, mi-am bâiguit aproape numele şi i-am sărutat mâna. Ne-a însoţit apoi prin sala de expoziţie, dându-ne chiar unele explicaţii despre exponate, după care am ieşit împreună toţi trei, oprindu-ne pe trotuarul din faţa sălii de expoziţie, unde au mai sporovăit o bucată bună de timp cu prietena ei Viorica, bineînţeles asistate de mine. Se cunoşteau de multă vreme, mai ales că tatăl doamnei Cişmigiu, fusese un important om de litere român. Din când în când îmi arunca câte-o privire cu ochii aceia adânci şi expresivi şi încerca politicos să mă introducă în conversaţie cu câte un „Nu-i aşa că…?” sau cu „Sunteţi şi dumneavoastră de acord…?”. Eu eram fascinat, pierdut în spaţiu… Parcă mă hipnotizase! Poate pentru că îi purtam un respect deosebit! Poate pentru că îi citisem unele lucrări, poate pentru că profesorul Drimba, sau preparatorul Munteanu îmi vorbiseră prea la superlativ de dânsa. Îi vedeam doar mâinile, mâinile-i expresive, mâini care parcă vorbeau. Da! Doamna Buşulenga, vorbea cu mâinile! Prin mişcarea lor creea imagini plastice, care se armonizau perfect cu vocea-i caldă, aproape şoptită. Eram impresionat! Nu mi-o imaginasem niciodată cum arată fizic. În aceea perioada fotografiile erau destul de rare, inclusiv în cărţile autorilor, iar la televizor nu o văzusem niciodată, chiar dacă avusese deja câteva apariţii. După un timp, ne-am despărţit, iar însoţitoarea mea mi-a vorbit foarte elogios de doamna Zoe. I-am făcut cunoscut tulburarea prin care am trecut şi mi-a spus, la rândul ei, că nu sunt singurul… Înca de când era foarte tânără, Zoe Dumitrescu, impunea respect şi ascultare! Poate din cauza acelei priviri penetrante, poate din cauza mâinilor care vorbeau. Cine ştie! Mi-a părut rău că am fost atât de timorat. Aş fi avut atâtea întrebări să-i pun… mai ales că „ne” povestise cu lux de amănunte despre un proiect al dânsei care prinsese viaţă, înfiinţarea de la Facultatea de filologie din Bucureşti, a unei catedre „Mihai Eminescu”…   

Atunci a fost prima şi ultima dată când am fost atât de aproape de dânsa. Am mai văzut-o de câteva ori, ba la un spectacol, ba la o conferinţă. Am întâlnit-o într-o iarnă la un restaurant din Poiana Braşov. Era însoţită de soţul dânsei, domnul Apostol şi de un grup vesel de prieteni. M-a observat, m-a salutat făcându-mi cu mâna. Eram impresionat şi mândru că mă recunoscuse. De data aceasta, de emoţie, am salutat-o cu o voce foarte tare, poate prea tare! Îmi era parcă jenă să mă apropii de dânsa, să mă duc să o întreb de sănătate sau cum se simte la munte. Îi purtam un respect deosebit, respect şi admiraţie care mă inhiba, cu toate că în general nu sunt un individ timid. Dar dânsa era pentru mine era ceva special, era marea doamnă Zoe Dumitrescu- Buşulenga, om de litere, eminescolog de prestigiu, profesor universitar, autor a mai multor cărţi, un model demn de urmat…  

A trecut o perioadă destul de lungă, timp în care nu am mai auzit noutăţi despre dânsa, deoarece pe la începutul anilor ’80 m-am strămutat în Australia. Aici penetrau foarte greu, ştiri şi informaţii despre cei de-acasă, despre cei care i-am admirat, despre cultura, literatura şi arta ţării care am lăsat-o în urmă, ţară care am parăsit-o de fapt din motive destul de nefericite, dar şi din dorinţa de-a ne contopi cu valorile spirituale ale lumii, din dorinţa de a cunoaşte mai multe secrete ale acestui pământ. Mă bucuram din toată inima atunci când venea câtecineva din ţară şi aducea un ziar, o revista literară, o carte sau un almanah românesc. Le citeam pe nerăsuflate dându-le din mână în mână şi altor conaţionali. Mai păstrez şi acum în biblioteca personală câteva reviste literare româneşti de prin anii ’80, primite cadou de la un domn în vârstă, care le-am citit şi răscitit. Revista „Manuscripum”, „Viaţa Românescă”, „Cinema” şi altele. Dintre autori  nu lipseşte nici doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga! M-am bucurat mult că am avut privilegiul să citesc aici la Sydney, câteva rânduri scrise de dânsa. Duceam atât de mult lipsa literaturii române!

Apoi, într-o zi, undeva la capătul lumii, am reîntâlnit-o iar pe marea doamnă! Am reîntâlnit-o acolo unde mă aştepam mai puţin, sau poate nu mă aşteptam de loc! Am reîntâlnit-o la Wellington în Noua Zeelandă. Desigur, câţiva cititori mai sceptici îmi vor sări imediat în spinare şi vor încerca să spună că sunt neserios, că îi păcălesc, ca doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu a fost niciodată în Noua Zeelandă! „Ei nu!” voi zice eu încercând să fac pe ghiduşul! Am întâlnit-o pe coperta unei cărţi! Scria acolo clar: „Zoe Dumitrescu-Buşulenga… The Bro…”. Şi cartea era în mâna unui domn cu părul roşu, cu trăsături de irlandez autentic. Dar să vă povestesc mai în detaliu! Sunt sigur că merită!

Prin luna martie a anului 2000, mi-am luat soţia şi băiatul şi am făcut o excursie de trei săptămâni în Aotearoa sau Ţara Lungului Nor Alb, cum îi zic băştinaşii maorii Noii Zeelande. Am zburat cu avionul de la Sydney la Auckland, iar de-acolo cu trenul şi cu autocarul am vizitat mai multe oraşe ale insulei de nord. După o vreme, am ajuns şi la Wellington, capitala ţării. Am tras la o pensiune din centru oraşului, şi înarmat cu un aparat de fotografiat atârnat pe un umăr, precum toţi turiştii care se respectă, am început să ne urcăm în turnuri de televiziune, să vizităm muzee, să căscăm gura la nu ştiu ce clădiri exotice fără o valoare istorică bine definită, să cunoaştem cât mai mult din cultura poporului kiwi [Kiwi (kiwies), poreclă cu care îi alintă australienii pe neozeelandezi] şi a băştinaşilor maori.

Ajungând în marea piaţă centrală de lângă Wellington Warf, vizităm nou-nouţul muzeu naţional de artă, numit foarte simpatic  pe maoreşte „Te Papa”, apoi o luăm spre „Civic Square” să admirăm şi „Wellington's City Gallery”, o faimoasă galerie de artă contemporană, a doua ca mărime după „Te Papa”. În faţa acesteia un afiş enorm cu titlul „Viva la vida!” te invita să intri şi să faci cunoştinţă cu Frida Kahlo şi cu Diego Rivera. Expoziţia era organizată cu exponate originale aduse din Mexic. De Rivera, excentricul pictor muralist devenit faimos încă din prima jumătate a secolului trecut, mai auzisem, mai ales datorită festei care i-o jucase miliardarului John D. Rockefeller Jr., atunci când acesta i-a comandat o lucrare (Man at the Crossroads) pentru a înfrumuseţa pereţii faimosului „Radio City” din centrul care îi poartă numele, iar pictorul făra ştirea platnicului l-a pictat pe Lenin în centru lucrării, fapt care i-a făcut pe toţi anticomuniştii americani ai acelor vremuri să-şi pună cenuşă-n cap. Despre doamna cu o singură sprânceană, Frida Kahlo, citisem o carte. Ştiam ca îşi trage „rădăcinile” după tată din România. Picturi „pe viu” ale celor doi (soţi – că au fost însuraţi de vreo două ori) nu văzusem încă! Am intrat deci în muzeu! De la intrare ne-a luat în primire un zdrahon de maor, care ne-a spus foarte politicos să lăsăm la garderobă, aparatul de fotografiat, umbrelele şi sacoşa!

Expoziţia a fost superbă! Am admirat câteva ore lucrările celor doi, după care ne-am reîntors la garderoba pentru a ne lua obiectele lăsate acolo. În faţa noastră un domn roşcovan la păr, cu trăsături de irlandez autentic aştepta şi dânsul la rând! După cum v-am mai spus, acesta avea în mână o carte semnată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „The Bronte Sisters Critical Approach”! O lucrare în engleză despre surorile Bronte. I-am spus în şoaptă soţiei de miracolul care-l văzusem în mâna domnului care îşi lua umbrela de la garderobă.

-Zoe Dumitrescu-Buşulenga? întreabă soţia mea mirată! În acel moment domnul cu carte se întoarce şi se uită cu mirare la noi.

-Vorbiţ rumaneste?

-Da! Şi dumneavoastră?

-Mic, very mic! (Vroia să spună „puţin”, traducând din engleză cuvântul „little”)

Am început să conversăm în engleză şi am aflat acolo la capăt de lume lucruri interesante despre români, despre literatura română, despre Eminescu şi bineînţeles despre autoarea cărţii care o ţinea în mâna dreaptă, doamna Zoe Dumitrescu- Buşulenga.

Domnul Anthony Morris, că aşa ne-a spus că îl cheamă atunci când am făcut cunoştinţă, ştia multe despre România. Am văzut că îi face plăcere să converseze cu noi şi deoarece nu cunoşteam pe nimeni în capitala Noii Zeelande, l-am invitat la o cafea să mai sporovăim. A acceptat bucuros. Acolo la masă, ne-a povestit că este profesor de limba franceză şi italiană la un liceu din oraş, că a studiat la facultatea de filologie din Auckland, că după terminarea căreia a făcut un an de studii post universitare la Paris, specializându-se în limbi romanice. Ne-a povestit cum acolo, l-a descoperit pentru prima dată pe poetul Mihai Eminescu, într-un studiu de Alain Guillermou [Alain Guillermou, doctor în litere, profesor la Sorbona (Ecole Nationale des language orientales vivantes), a scris un studiu despre Eminescu, cu titlu „La Genèse Intérieure de poèsies d’Eminescu” ), aparut la Paris în 1963], apoi cum a fost într-o vacanţă la Bucureşti, unde a vizitat şi universitatea şi în special facultatea de filologie.

După terminarea studiilor la Paris a mai rămas doi ani în Europa de care se îndrăgostise. De dragul acesteia, a plecat în Italia şi a predat limba engleză la o şcoală din Roma. Şi-a perfecţionat foarte mult şi limba italiană, cu toate că specialitatea lui era franceza. Un prieten de-al Rosei del Conte [Rosa del Conte, fostă profesoară de limba şi literatura română la Facultatea de Litere şi Filosofie din Roma şi la Universitatea din Milano. A predat şi la universitatea dei Bucureşti şi Cluj. Eminescolog de prestigiu, a editat încă din 1961 la Modena volumul „Mihai Eminescu o dell’ Assoluto”. Prietenă a Z.D. Buşulenga], o faimoasă eminescoloagă italiană, l-a luat cu el la „Accademia di Romania in Roma”, unde se ţinea o conferinţă despre latinitatea românilor. Acolo a întâlnit-o pe academiciana Zoe Dumitrescu-Buşulenga care era directoarea acelui lăcaş prestigios de cultură. A cunoscut-o şi a fost fascinat nu numai de academica limbă engleză care aceasta o vorbea, ci şi de cultura ei „gigantă” (acesta a fost cuvântul folosit de interlocutorul meu!).

Profesorul Morris ne-a mai spus că la Roma a citit mai multe cărţi ale ilustrei doamne şi că autoare i-a şi făcut cadou câteva, care le-a adus cu dânsul la Wellington. Cartea care o avea în mână o ducea unui coleg care lucra la un studiu despre romanul „Jane Eyre” şi care avea nevoie de nişte informaţii şi comentarii „mai speciale” despre Charlotte Bronte şi surorile ei. Atunci, în aceea zi de martie, a anului 2000, pe terasa unei cafenele din centrul oraşului Wellington, un domn roşcovan, cu trăsături de irlandez, profesor de franceză şi italiană la un liceu din oraş, pe nume Anthony Morris, a rostit o frază remarcabilă care mi-a rămas până astăzi în memorie: „In my opinion, Zoe Dumitrescu Bushulenga is the great dame of Romanian literature!”[„În opinia mea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga este marea doamnă a literaturii române!” traducere din limba engleză ( „dame” = titlu englezesc de nobleţe) ] Puteam oare să-l contrazic?

Ar fi fost normal să mă opresc aici cu povestirea mea, pentru a da o mai mare importanţă celor spuse de acest om străin, aruncat la un capăt de lume, la douăzeci de mii de kilometri de meleagurile mioritice, dar simt că lucrarea mea ar fi fost incompletă dacă nu aş mai fi adăugat câteva date despre această mare doamnă a literaturii româneşti, date care, consider, că e bine să le ştim.

Zoe, fiica Mariei şi a lui Nicolae Dumitrescu (avocat), s-a născut la Bucureşti, în „zodia leului”, la 20 august 1920. Interesant este faptul că mai multe nume din familia celei care va deveni la anii senectuţii, Maica Benedicta (Binecuvântata), au rezonanţe creştine! Mama dânsei, ca domnişoară, a avut numele de familie Apostol, iar soţul dânsei s-a numit tot Apostol (Buşulenga). A făcut studii muzicale la Conservatorul „Pro-Arte”, apoi studii juridice şi filologice (engleză-germană şi istoria artelor). A susţinut două teze de doctorat, în drept (Evoluţia noţiunii de suveranitate) şi în filologie (Renaşterea, Umanismul şi Dialogul artelor).

În 1948 îşi începe activitatea didactică, ca asistentă universitară, sub îndrumarea profesorului Tudor Vianu, care o aprecia foarte mult. Până în 1957 lucrează şi ca redactor la Editura pentru literatură, şi ca cercetător la Institutul de istorie şi teorie literară „George Călinescu” (al cărui director devine în 1973). În 1970 este aleasă vice-preşedinte al Academiei de Studii Sociale şi Politice, iar în 1971 primeşte titlul de profesor universitar. În 1975 este numită şef al Catedrei de literatură comparată din cadrul Universităţii Bucureşti. Din anul 1974 este onorată cu titlul de membru corespondent al Academiei Române, în 1990 devine membru titular, iar apoi vice-preşedinte al înaltului forum (2 feb.1990 – 18 feb. 1994). Deţine pentru o perioadă bună de timp funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Femeilor şi vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii Române (1973). Între anii 1991-1997 este numită, cu statut de ambasador (cultural), director al Academiei Române din Roma (Accademia di Romania), Italia. A fost distinsă de două ori cu premiul special al Uniunii Scriitorilor (1986-1989), iar în anul 2003 printr-o hotărâre a Guvernului Român i s-a acordat Ordinul Naţional pentru Merit (în grad de ofiţer) pentru întreaga activitate şi contribuţia adusă la studierea, conservarea şi promovarea României şi a patrimoniului cultural naţional.

A primit recunoştinţă şi lauri şi din parte a mai foruri academice străine precum, „London Academy of Music and Dramatic Arts” (1993), „Academia Europaea”, Londra (1993) şi „Academie Europeene des Science et des Artes” din Paris (1988). În perioada 1973-1979 a fost membră a Comitetului Executiv al Asociaţiei Internaţionale de Lingvistică Comparată (1973-1979). Este laureată a Ordinului bulgar „Sfinţii Chiril şi Metodiu” (1977), „Adelaide Ristori” (1993), „Ordre de la Pléiade” (oferit de Assemblée parlementaire de la francophonie),  „Herder” (1988) şi Comandor al „Ordine al Merito della Repubblica Italiana” (1978) şi „Grande Ufficiale” al aceluiaşi ordin (1996).

Nu aş vrea să insist asupra asupra activităţii publicistice ale ilustrei doamnă, deoarece aceasta este binecunoscută şi la indemâna tuturor celor care vor să o cunoască şi să o studieze. Aş vrea doar să mai subliniez că, în afara cărţilor publicate, a mai depus o intensă activitate literară în paginile a nenumărate reviste precum: „Manuscriptum”, „Revista de istorie şi teorie literară” (Revue for Literary History and Theory, director), „România literară” (Literary Romania), „Secolul 20” (Twentieth Century), „Synthesis” (director), etc.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga a trăit o mare parte a vieţii sale într-un sistem politic unde ateismul era la putere. Totuşi, nu l-a uitat niciodată pe Dumnezeu, căutând să respecte legile creştine şi să trăiască în perfectă armonie cu Divinitatea. Ultimii şase ani de viaţă, şi i-a inchinat întrutotul lui Dumnezeu, călugărindu-se. A devenit măicuţa (sau sora) Zoe Benedicta. Aceşti ani i-a trăit retrasă in căsuta ocrotită de „codri de aramă” şi în „mândra glăsuire a pădurii de argint” de la Mănăstirea Văratec din Moldova. Acolo, şi-a luat cu dânsa cele mai dragi cărţi din bibiloteca personală de la Bucureşti. Înainte de a se înălţa la ceruri, a donat toate cărţile sale mănăstirii, putinele lucruri personale le-a lasat măicuţelor de la Văratic. Verigheta de căsătorie a dat-o tot Mănăstirii Văratic, iar cea a soţului Catedralei Sfântul Ioan din Suceava, pentru a se auri obiectele de cult religios. Dorinţa domniei sale de a fi îngropată la Putna, acolo unde se află şi rămăşiţele pământeşti ale lui Ştefan cel Mare, a fost îndeplinită.

Strămutarea ei la mănăstire se aseamănă cu dorinţa celui care l-a studiat şi admirat o viaţă, Mihai Eminescu, cel care îşi dorea atât de mult să se întoarcă la natură, la viaţa spirituală şi să scape tumultul obositor al oraşului. Domnia sa l-a iubit atât de mult pe marele poet incât, nici înainte de a muri, nu l-a uitat o clipă, cum nu a uitat să se roage pentru sufletul acestuia. Am rămas impresionat de sfatul care i l-a dat înainte de pleca din această lume, unui prieten [Matei Romeo Pitulan, „In memoriam”, File de jurnal, Oglinda Literară, Nr. 55, 2006 ]: „… când veţi fi în restrişte şi indoială, când veţi avea suferinţă şi boală, necaz sau bucurie, aprindeţi o lumânare, o singură lumânare şi pentru sufletul lui Mihai Eminescu.” Eu zic să aprindem o lumânare şi pentru sufletul măicuţei Benedicta, căci sfat din sfat şi dar din dar se face rai!