Sacru şi profan, dualitate paradigmatică

            Evoluţia atrage după sine, de cele mai multe ori, renegarea trecutului. Sunt oferite soluţii noi, care, prin însăşi esenţa lor, se bazează pe subminarea precedentelor teze.

Evoluţia atrage după sine, de cele mai multe ori, renegarea trecutului. Sunt oferite soluţii noi, care, prin însăşi esenţa lor, se bazează pe subminarea precedentelor teze. Astfel, din cenuşa păsării Phoenix se naşte o variantă îmbunătăţită, un “upgrade”. Nihilismul se metamorfozează în ceva palpabil, şi sunt foarte puţini cei ce observă contradicţia ontologică ce apare în urma acestui proces. Este evident că a întemeia pe baza distrugerii înseamnă a aplica o constrângere genetică actului fiinţativ. Prezentul este condiţionat de condamnarea trecutului, starea actuală este definită ca o alternativă la ceea ce a fost şi nu ca o continuare.           

Respingem nediferenţiat trecutul doar pe baza temporaneităţii perimate a acestuia. Distrugem fundamentele în loc să clădim pe baza lor viitorul. Demonstrarea erorii de fond a unui sistem nu înseamnă automat şi demonstrarea inutilităţii creaţilor acelui sistem. Progresul este imposibil atâta timp cât insistăm să reinventăm totul. Dacă nu ne bazăm pe reuşitele teoretice ale celor dinaintea noastră, progresul este imposibil.            

Antagonismul dintre sacru şi profan este caractersistica esenţială a filosofiei in genere. Conflictul dintre mundan şi transcedental a marcat geneza fiecărui sistem ideologic în parte. Suntem fiinţe naturale şi deci limitate. Dorinţa de a descoperi mai mult este intrinsecă fiinţei noastre, ca o consecinţă a acestei limitări. De aceea, omul atribuie sensuri ascunse mundanului, îl ocultează în repetate rânduri, transportând încărcătura profană în sacralitate.            

În fond, profanul devine baza practică pe care sunt teoretizate simbolurile arhetipale ale sacrului. Sensurile ascunse pe care omul le identifică în natura din jurul său îl fac să perceapă viaţa mai profund, să o înţeleagă prin intermediul unor perspective noi, mai complexe…

În opoziţie cu aceste învăţături esoterice, a apărut însă recent o filosofie a banalului, o filosofie axată pe practica pură. Viaţa este împărţită şi diferenţiată, sensurile ascunse sunt suprimate şi câteva ţeluri absolute sunt stabilite aprioric. Transformăm arhetipurile la nivel superficial, le demitizăm, scoţând în evidenţă mundanietatea lor, le vulgarizăm, refuzând metafora. Tendiinţa dominantă a acestui nou mileniu este generalizarea şi banalizarea culturii, transformarea gândurilor profunde în surogate potrivite în contextul transformărilor economico-sociale care conduc la profunda desacralizare raţională ce caracterizează prezentul.

Procesul de demitizare cuprinde toate aspectele fiinţei umane. Refuzăm ab initio superstiţia, refuzăm principial tot ceea ce depăşeşte graniţele cognoscibilului. Pendulăm între cele două extreme, preluând din fiecare preponderent elementele negative. Respingerea apriorică, obsesivă, a superstiţiilor, se transformă la rândul ei în superstiţie. Negarea dogmelor, nihilismul, se concretizează într-o nouă dogmă. Prin riturile intrinseci negaţiei, se defineşte o nouă teorie. Înlocuim obiectul cult, îl transformăm în altceva, păstrându-i însă esenţa. Modificarea este doar la nivel superficial, ontologic nu se întâmplă nimic concret. Ne focalizăm asupra respingerii normelor şi teoriilor metafizice, ritualizând procesul şi dând naştere astfel altor norme şi teorii.

Lumea trebuie privită ca un ocean de incertitudine. Nu ai cum să stabileşti limite, pentru că, peste tot în jur, apare imprevizibilul. Niciodată nu poţi să fii sigur de teoria pe care ai postulat-o, pentru că aceasta este în ultimă instanţă doar o concluzie necesară, o verigă care închide cercul ideatic. Ea nu are corespondent în realitate, pentru că, în esenţă, nu există nimic obligatoriu. Oamenii au inventat limbajul, care nu este decât un model simbolic de reprezentare, un model incomplet. Nu putem să regăsim în cadrul limbajului întreaga paletă existenţială a fiinţei. Teoria nu ne poate oferi niciodată întreaga senzaţie a practicului. Este imposibil să cunoaştem prin intermediul cuvintelor. Omul nu poate înţelege decât experienţa directă, nemijlocită. Teoria este o experienţă surogat, iar concluziile obţinute prin procese teoretice nu au de cele mai multe ori corespondent în practică.            

Omul este cel mai evoluat animal din punct de vedere al capacităţii de reprezentare simbolică. Suntem capabili să înţelegem realitatea din jurul nostru prin intermediul unui sistem propriu de referinţă. În fapt, fiecare om percepe realitatea într-un mod aparte, unic, filtrând exteriorul prin intermediul sistemului său ideologic. De aceea, încercarea unei obiectivizări generale şi absolute este sortită eşecului. Nu ai cum să defineşti o realitate ultimă atâta timp cât percepţia ta este emimamente subiectivă. Nu ai cum să vorbeşti despre absolut din punctul de vedere al relativităţii fiinţei tale.            

Sacrul este definit ca absolut. Arhetipurile sunt modele spre care omul tinde, modele închistate aproape întotdeauna în ele însele. Sunt foarte puţine exemplele de curente metafizice care acceptă incertitudinile caracteristice vieţii. În fapt, în spatele diferitelor denumiri specifice, stau aceleaşi paradigme. Că este Iahve, că este Dumnezeu, că este Shiva, că este Allah, că este Ahura Mazda, ideea esenţială este aceeaşi. Absolutizarea unui concept, transformarea sa în ceva intangibil şi imuabil, îi oferă omului un sentiment de siguranţă, o certitudine a predestinării. În momentul în care accepţi existenţa unui creator suprem care dirijează evenimentele naturale, poţi să treci cu vederea anumite concluzii inerente. De exemplu, este mai uşor să arunci responsabilitatea dezastrelor în spatele acestor zei decât să accepţi că moartea face parte din viaţă şi că selecţia naturală trebuie să funcţioneze. Este mai uşor să deplângi persoanele cu dizabilităţi, să vorbeşti despre milă şi despre turme de oi, decât să accepţi că trebuie să existe şi indivizi mai puţin adaptaţi, indivizi care sunt sortiţi morţii.           

Tendiinţa omului de a fugi de sentimentul de vinovăţie este normală. Problema este însă cum anume fugim. Folosirea religiei şi a falsului sentiment de confort pe care aceasta îl oferă este în fond o fugă de realitate. Ne refugiem în spatele perceptelor eronate pentru a scăpa de ceea ce există în jurul nostru, alegem să substituim conceptele transcedentale realităţii. Natura noastră ontologică nu ne este de ajuns şi atunci căutăm să ocultăm mundanul.            

Metafizica este doar o prelungire a fizicii, axată pe germenii arhetipali generaţi de umanitate în preistorie. Baza mitologică pe care este întemeiată majoritatea religiilor a fost constituită în perioada primitivismului totemic. Atunci, oamenii, pentru a explica mai bine mediul înconjurător, au inventat conceptul de supranatural. Se poate spune aşadar că demiurgul a fost precedat de oameni, în opoziţie cu deja celebra teorie creaţionistă…            

Însăşi multitudinea de sisteme religioase existentă este o dovadă care susţine această teză. Paradigmele sunt în consonanţă cu factorii locali, dovedind posterioritatea tezelor. A priori înseamnă înaintea oricărei experienţe. Conceptul de creator este definit pe baza acestei apriorităţi fiinţative, o aprioritate care nu poate fi susţinută nici măcar teoretic. În momentul în care spunem “Şi Dumnezeu a creat Lumea prin puterea cuvântului Său.” (Biblia – Geneza), înseamnă că noi pretindem că avem cunoştiinţe despre ceva aprioric nouă. Dacă Dumnezeu a creat lumea, aceasta din urmă nu poate înţelege şi mai ales nu poate argumenta existenţa creatorului. Şi iată cum întreaga teorie creaţionistă se prăbuşeşte, pentru că metafizicul este definit tocmai de această supranaturalitate, de această imposibilitate cognitivă. Nu ai cum să pretinzi că înţelegi ceea ce este absolutizat ca fiind de neînţeles. În momentul în care atribui calităţi (ceea ce se întâmplă în cadrul tuturor curentelor, fie ele metafizice, fie religioase – şi asta pentru că asocierea este o parte integrantă a naturii umane) unui concept definit ca inteligibil, îi negi acestuia însăşi calitatea cea mai importantă, îi negi însăşi esenţa.           

Diferenţa dintre natural şi supranatural constă tocmai în definirea ca inteligibil a ultimului. Dacă anulăm această diferenţă, supranaturalul se transformă în natural, îşi pierde prin intermediul unei metaschimbări calitatea esenţială, fiinţativă. Iată de ce teoria se transformă într-un sofism pur redundant.            

Metafizica, supranaturalul, sunt doar pretexte găsite de oameni pentru a îşi susţine teoriile. Şi dacă în trecut, având în vedere lipsa technicii necesare, acest lucru putea fi înţeles şi scuzabil, astăzi, când avem la dispoziţie mijloace de investigaţie mult mai performante, bigotismul ideologic nu trebuie să mai existe. Însă nici postularea unei ”zone obscure”, necunoscute, definită totuşi aprioric ca existentă, nu este o soluţie. Pentru că, dacă dispunem de o astfel de zonă, putem include în ea orice, folosind ca pretext o falsă înţelegere a termenului incompresibil. A nu putea să spui nimic despre “ceva”, înseamnă a nu putea să spui nici măcar dacă acel “ceva” există sau nu. Altfel, prin intermediul oricărei asocieri, oferi informaţia pe care ai presupus-o ca fiind imposibil de înţeles. Contradicţia aceasta ontologică este suficientă pentru a prăbuşi teoria.           

De foarte multe ori însă, oamenii afirmă că sacrul se manifestă în profan, că efectele elementelor supranaturale apar şi modelează naturalul. Ei nu realizează că astfel alunecă în aceeaşi contradicţie teoretică. Pentru că, ceea ce este definit în esenţă ca supranatural, nu poate avea intruziuni în natural. Este ca în cazul a două drepte paralele, care, nu se întâlnesc, tocmai pentru că sunt astfel. Dacă la un moment dat s-ar întâlni, atunci presupunerea fiinţativă a paralelismului lor s-ar prăbuşi. De asemenea, manifestarea sacrului în profan îi neagă înşăşi esenţa primului. Sacrul care se manifestă în profan nu este decât profan. Aşadar, nu putem vorbi despre supranatural, pentru că supranaturalul manifestat, cel despre care putem să vorbim, nu este decât natural. Tot ceea ce poate fi înţeles este natural, tot ceea ce nu poate fi înţeles este incert.            

În momentul în care alegem să folosim supranaturalul, să integrăm metafizica în conceptele noastre, trebuie să ne asumăm riscul acestei incertitudini. Ceea ce nu poţi defini este prin excelenţă incert. Iar o teorie bazată pe valori incerte nu va fi niciodată sigură. De aceea, curentele ideologice bazate pe supranatural şi metafizic nu au avut şi nu vor avea niciodată siguranţa necesară pentru a formula concluzii imuabile nici măcar în contextul restrâns al socialului. În momentul în care nu poţi întemeia fiinţativ un argument, teza va avea de suferit.           

Din păcate, numeroşi indivizi nu au capacitatea unei analize profunde a acestei dialectici sacru–profan. Ei sunt fanaticii, cei ce cred cu tărie într-o cauză şi merg până la moarte pentru a o apăra. Aceştia sunt cei care comit atrocităţile care au marcat şi vor marca probabil şi în continuare acest conflict dintre natural şi supranatural. Din păcate, reminiscenţele trecutului au capacitatea încă să atenteze la integritatea prezentului. Cei care înţeleg sunt foarte puţini. Cei mai mulţi şi-au alterat deja fiinţa. Au reuşit să creadă fără să cerceteze în prealabil. Să fim prudenţi şi să încercăm să scoatem în evidenţă contradicţiile evidente care împânzesc aceste sisteme metafizice. Doar aşa vom putea diminua efectele devastatoare pe care acestea din urmă le au asupra umanităţii. Doar prin raţiune, doar prin aplecarea asupra fiinţei noastre naturale vom reuşi să învingem mi’rajul supranaturalului. Priviţi la bucuria lipsită de orice semnificaţie simbolică ce apare pe faţa unui bebeluş şi veţi înţelege de ce trebuie să facem asta…