Respectul de sine

“Respectul de sine”, deşi o sintagmă mult trâmbiţată – este, ca multe altele, pe cale de dispariţie. Astăzi, când se discută atât de mult despre el, când încercăm să dăm cărţile pe faţă şi să vedem, din fragedă pruncie, de unde se pornesc complexele de inferioritate care abundă în personalitatea semenilor noştri, astăzi când psihologia este mai la modă ca oricând, acest respect se stinge tot mai mult în fiecare dintre noi. În vremurile de demult, când despre el nu se vorbea decât în biserică prin cuvintele poruncilor divine, care recomandau cu căldură o reţetă a eticii la îndemâna oricui, şi anume: “Respectă-i pe tatăl şi pe mama ta ca ţie sa-ţi fie bine!” – atunci oare cum era? Unii ascultau, alţii nu, respectul faţă de sine era însă cu mult mai prezent! De ce? În primul rând, fiecare îşi vedea de treaba lui, în al doilea rând, roadele muncii erau aducătoare de sănătate şi belşug, copiii nu se avortau, familile nu se distrugeau, casa era greu de ţinut, iar omul, dacă ridica vreo întrebare, aceasta nu era decât poate faţă de vreme, de animale şi, foarte rar, faţă de sine.

Astăzi, respectul de sine este o problemă deschisă. Revistele de femei ca şi cele de bărbaţi vin cu soluţii şi propuneri care mai de care. O femeie care se respectă trebuie să meargă la masaj, la cosmetică, să nu se lase în nici un caz “subjugată” corvoadelor casnice, să angajeze o menajeră, să încredinţeze creşterea copiilor unei bone, să se ducă la restaurant, câte şi mai câte, toate frumoase, chiar minunate, nimic de zis, dar ce au ele de-a face cu “respectul de sine”? În cazul bărbaţilor lucrurile stau tot aşa: pentru consolidarea respectului de sine li se propun maşini cât mai agresive, motoare cât mai turate, haine cu personalitate, masaje nu ştiu de care. Toate aceste idei se încadrează perfect şi fără excepţie sub genericul uneia singure: suprafaţă strălucitoare lipsită de orice profunzime.

Pentru cei interesaţi cu adevărat de câştigarea respectului faţă de sine, iată câteva rânduri. Acestea îi pot face să renunţe sau, dimpotrivă, să continue, în cunoştinţă de cauză, cursa dobândirii respectului faţă de sine.

– în primul rând, respectul de sine nu e legat de activităţi temporare, ci de un fel de a fi: rob sau stăpân – fel de a fi care ţine de libertate, iar nu de bogăţie, cum s-ar putea crede. Ca să mă exemplific: dacă eşti la o petrecere şi mânânci caviar, dar te gândeşti, aoleu, cum să fac să nu mă murdăresc, să nu deschid gura prea mare să nu mi se vadă dinţii, să nu mănânc prea mult, dar nici prea puţin, că ce-o zice lumea… – atunci eşti rob. Dacă eşti un cerşetor amărât care a căutat prin gunoaie şi a găsit în sfârşit ceva de mâncare, pe care apoi îl mănâncă bucuros că şi-a astâmpărat foamea, atunci eşti stăpân. Pentru că eşti indiferent la ce spune lumea.

– robii nu pot avea respect faţă de sine şi robi sunt toţi aceia care fac ceva ca să demonstreze lumii ceva. Vânătorii de imagine, cei care îşi pun energia în câştigarea respectului altora, dar îşi ignoră sinele, adoptând clişee de comportament, de vorbire, de mişcare ş.a., aceştia sunt robii acestei înrobitoare căruţe, numite “civilizaţia occidentală”. – civilizaţia imaginii, a vizualului, în pofida deopotrivă a trupului şi a sufletului.

Acum o să vorbesc despre un lucru trist, despre un lucru pe care revistele de femei îl trec sub tăcere, deşi este ceva care se întâmplă – măcar la nivel mental – fiecărei femei a lumii moderne – avortul:

– roabă eşti tu cea care, de gura bărbatului sau de frica lumii, în surlele legii care propagă libertatea de decizie a femeii asupra propriului trup, te duci să-ţi fie copilul omorât în pântece şi apoi aruncat la gunoi. Nici nu ştii ce lanţuri grele îţi atârni de gât, nici nu ştii câtă tristeţe îţi aduci în suflet, nici nu ştii că, de fapt, tu pe Dumnezeu îl avortezi. Singurul tău sprijin real, te lepezi de el, ca să te arunci în braţe oţelite, sufocante şi indiferente la sinele tău ale unui bărbat care, mai mult ca sigur, nici nu ştie ce îţi cere. Ce respect vei mai avea tu vreodată faţă de tine, când n-ai avut respect faţă de viaţă? Nu te lăsa măcelărită şi nu nu pune, “prin decizia” ta, cuţitul în mâna celor care te vor distruge pe viaţă! Dacă bărbatul te ameninţă că te va părăsi, lasă-l să te părăsească, căci, oricum, nu-l vei mai putea iubi după aceea. Vei rămâne poate cu el, dar nu-l vei mai iubi niciodată, pentru că între voi a curs sângele morţii.

Dar avortul îi priveşte în mare măsură şi pe bărbaţi:

– rob eşti tu, cel care îţi laşi nevasta sau iubita măcelărită astfel! Ştiu că poate faci asta ca să-ţi faci un rost în viaţă, să strângi nişte bani şi apoi sa-ţi întemeiezi o familie, dar gândeşte până la capăt: crezi că vei mai putea fi vreodată bogat când ţi-ai lipsit propriul copil de darul vieţii? Gândeşte ca om, nu ca rob, şi-o să vezi că avortul nu e o soluţie. Putea-vei-mai îmbrăţişa-o pe cea pe care n-ai lăsat-o să te poarte mai departe? Ce respect vei mai avea atunci faţă de tine? Dacă eşti unul dintre aceia care se împacă uşor cu avorturile prietenelor lor, caută în adâncul tău şi vezi de ce te urăşti atât de mult încât nu vrei să dăinui? Ce argument poţi aduce tu pentru dispariţia copilului tău? Că n-ai bani să-l creşti? Că n-ai timp? Că vrei să te distrezi? Ce argumente sunt astea în faţa vieţii? A refuza naşterea echivalează cu a refuza moartea. Dacă ţie îţi va fi moartea refuzată şi vei trăi veşnic sub povara păcatelor pe care le-ai făcut? Nu te împietri în alura de macho, nu fi rob!

Dar nu numai lucruri atât de grave ne dovedesc ca robi, ci şi altele, mult mai mărunte, care însă sapă deopotrivă în structura tot mai firavă a respectului de sine şi, aceasta, cu atât mai mult cu cât sunt pe ordinea de zi a celor mai mulţi dintre noi:

– rob eşti tu când îţi supui trupul împlinirii poftelor trecătoare şi nu îl laşi să te înalţe la clipa unirii cu eternitatea, cânt te laşi rob al sexului, şi refuzi să fii stăpân al dragostei. Avortul, dacă-l acceptăm mulţi dintre noi cu atâta lejeritate, e dovada faptului că nu ne asumăm clipa dragostei, pe care adesea o împlinim fără să ne pese de însemnătatea ei. Acest lucru are la bază premise din filosofia occidentală – mai veche sau mai nouă – unde se declamă că trupul şi sufletul se află într-o ierahie valorică unul faţă de celălalt, mai pe scurt, că sufletul este superior trupului. Fapt care, adânc împământenit în modul de a gândi al fiecăruia dintre noi, a dus la batjocorirea trupului în cele mai multe dintre comportamentele pe care le adoptăm. În afară de comportamentul sexual, să vedem care altele ar mai fi astfel de comportamente dispreţuitoare faţă de darul trupesc pe care Dumnezeu l-a făcut omului, nu mai vorbim de cel sufletesc:

– mersul cu maşina în orele de vârf: rob eşti tu care, prins în trafic, accepţi să fii corp comun cu această omidă care abia se târăşte din semafor în semafor. Fii stăpân şi ia-o pe jos! “Libertatea de mişcare”, la care o întreagă industrie a pus umărul fabricând mii si mii de vehicule, a încorsetat mişcările elementare ale omului. Mersul pe jos îl învăţăm de la vârsta de un an, dar, dacă avem maşină, nu prea îl practicăm. Ne plictiseşte. Aşa apare prima dintre multele contradicţii pe care omul este astăzi “nevoit” să le înghită. “De ce să învăţ să merg, dacă oricum merge maşina pentru mine?” Aţi observat în parc copii mari, chiar şi de trei-patru ani, în cărucioare, aţi observat refuzul mersului la ei? Merg în căruţ până se rupe căruţul cu ei, apoi vor în braţe.

Contradicţiile sunt cele care ne distrug respectul de sine.

Învăţaţi-vă deci copiii să meargă pentru rostul mersului, pentru exercitarea libertăţii, nu doar pentru mişcarea picioarelor înainte şi înapoi.

Şi, conform aceleiaşi învăţături, nu vă încăpăţânaţi să rămâneţi în “cărucior” atunci când maşina nu va mai poate sevi. Fiţi voi stăpânul ei şi nu ea, stăpânul vostru!

– rob eşti când tragi din ţigară, deşi ştii că ea te omoară. Plăcerea autodistrugerii, pe care  o laşi să crească în tine, te va costa mult când poate nu vei mai fi atât de sănătos încât să-ţi permiţi să-ţi baţi joc de tine.

– rob eşti tu când laşi să iasă din gura ta vorbe de ocară, înjurături şi blesteme care, la o distanţă mai mică sau mai mare, te vor urmări până ce odată te vor ajunge din urmă. De ce să ţi le pui singur în cârcă?

– rob eşti tu când mănânci prostii şi nu ştii că în primul rând rostul mesei este de-a hrăni trupul, nu de a-l încărca. Când mănânci, nu uita că masa e sfântă, iar tu eşti stăpânul tău şi nu robul poftelor tale.

– rob eşti tu când te duci la biserică doar ca să împlineşti un ritual şi nu-ţi înalţi mintea şi simţirea la cel care te aşteaptă să te facă stăpân. Căci eşti rob când ţi-e frică de oameni şi vrei să ştii ce cred ei despre tine, dar nu ţi-e frică de Dumnezeu şi nu te interesează ce crede el despre tine.

– rob eşti tu când cumperi ceea ce îţi prisoseşte.Căci tot răul care se abate asupra omului este din prisosul său. De aceea nu strânge bogăţii corora nu poţi să le dai vreun rost. Iar căutând să dai rost lucrurilor fă-o din respect pentru tine şi sinele tău. Sinele tău nu-l căuta nici printre oameni şi nici în oglindă. Oglinda, de fapt, te-ar putea ajuta să gândeşti că aşa cum trupul are ce este al trupului, tot aşa şi sufletul trebuie să aibă ceva care este numai al lui. Iar dacă oglinda încă nu te-a învăţat metafora trupului, care, pentru a putea face ceva are nevoie de hrană şi îngrijire, asta e pentru că ai încă extrem de puţin respect faţă de tine.Învaţă, stăpâne, să dai de „mâncare” atât sufletului, cât şi trupului tău! Căci tu eşti trupul şi sufletul tău la un loc, iar dacă trupul nu ţi-l ştii, atunci cât de necunoscut îţi va fi fiind de fapt sufletul? Sufletul, dacă vrei să-l afli, întoarce-ţi capul spre cer. Căci totul este între pământ şi cer. Şi, aşa cum pământul atrage trupul cu gravitaţia lui, aşa cerul atrage sufletul cu iubirea lui. Şi nu învinge cu greutatea trupului iubirea cerului.

Păstrează-te pe verticală şi nu te coborî prea mult la pământ, căci de aceea tu eşti singura făptură care fiinţează pe verticală, singura fiinţă pe care Dumnezeu a făcut-o după chipul şi asemănarea sa.Respect faţă de sine? Nimeni şi nici o psihologie nu te va putea face să-ţi simţi sinele mai bine şi mai puternic decât Dumnezeu. Dăruieşte-i-l! În fiecare zi câte puţin, până când, învăţând să te iubeşti cu adevărat, vei deveni stăpân pentru totdeauna.

Căci numai învăţând stăpânirea de la cel care o are cu adevărat, vei reuşi să fii stăpân, pe bune!

Alexandrina Brînduşoiu

autoarea cărţii „De ce să mă nasc, mamă?” – o carte pentru tot atâţia stăpâni cîţi oameni!