Să nu mai emitem aşadar judecăţi atât de uşor. Să nu condamnăm regimul nazist pentru încercările sale disperate de a continua războiul. 40 de ani de socialism au demonstrat că frica pe care o încercau atunci germanii era de înţeles… Şi să învăţăm ceva din lecţiile trecutului, să înţelegem că singura putere existentă este individul şi că el este liber în fiecare moment să încerce să schimbe ceva… Să reuşim să trecem peste moştenirea funestă primită de la socialism, fără a uita însă cauzele acestuia şi prăbuşirea sa ce iată s-a dovedit până la urmă inevitabilă…
Aş începe vorbind despre universul fantastic. În "Stăpântul Inelelor", în volumul III, "Întoarcerea regelui", Denethor, în timpul asediului oraşului Minas Tirith, rosteşte cuvintele memorabile: "Ai câştigat bătălia asta poate, dar în faţa puterii care se ridică astăzi în Est victoria este imposibilă"…
Tolkien înţelegea mai bine decât contemporanii săi pericolul reprezentat de socialism. Pentru că, odată cu înfrângerea Germaniei şi cu prăbuşirea sistemului nazist, Europa avea nevoie de un nou sistem ideologic. Şi, când spun asta, mă gândesc la nevoia intrinsecă a oamenilor simpli (în sensul de rudimentari din punct de vedere intelectual) de a avea ceva la care să se raporteze, a avea ceva deasupra lor care să le ghideze întreaga existenţă. Religia a reprezentat şi reprezintă încă principalul catalizator al acestei nevoi omeneşti de dependenţă faţă de un principiu considerat imuabil, plasat deasupra oricărei posibilităţi de eroare. Este evident însă că, după prăbuşirea naţional-socialismului (un regim care eliminase treptat influenţa religioasă, desacralizând statul) în Europa, într-un moment în care penuria ideologică ajunsese la un vid existenţial de amploare, concepţia socialistă a reprezentat soluţia unică oferită unor oameni răvăşiţi, aflaţi sub puternica influenţă exercitată de spectrul războiului. Populaţia decimată era în acel moment dezgustată de ruinele vechiului regim. Se căuta o soluţie de salvare. Iar miza era întreaga Europă. Rusia a fost cea care a reuşit să câştige cursa pentru Berlin şi odată cu aceasta o mare parte din continet. Apatia incredibilă şi proasta organizare pe care au dovedit-o trupele aliate le-au permis trupelor sovietice să ajungă primele în Berlin. Disperarea germanilor, care fugeau din estul ţării pentru a se arunca în braţele invadatorilor occidentali, spune totul despre starea de fapt care domnea în acele zile în Europa. Şi, cu toate că poporul german a înţeles pericolul iminent, conducătorii săi, captivi într-o lume himerică, fie au refuzat să ia măsurile necesare, fie le-au luat când era prea târziu. Prin ofensiva din anul 1944 în Ardeni, Hitler a secătuit rezervele şi aşa aproape de limită de care dispunea Wermacht-ul… Practic, în acest moment, era clar că Rusia va ajunge prima la Berlin. Şi toţi cei implicaţi în acel război, în afară poate de conducătorii nazişti, înţelegeau că această victorie totală pe care Rusia se pregătea o obţină, corobarată cu succesul diplomatic incredibil obţinut în februarie 1945 la Ialta, conferea regimului socialist o poziţie privilegiată, o poziţie care favoriza teoria enunţată de Marx şi Engels şi completată de Lenin.
Socialismul avea nevoie de o mare suprafaţă de desfăşurare, se potrivea perfect situaţiei în care se găsea în acel moment Europa. Marx şi Engels concepuseră socialismul ca pe un curent muncitoresc, care să antreneze pătura cea mai de jos a societăţii de tip burghez într-o mare revoltă care să răstoarne vechea rânduială, instaurând o nouă dictatură, a proletariatului. Pentru cei doi filosofi, această fază a socialismului era doar una provizorie. Aşa au explicat ei nevoia de păstrare a unor concepţii burgheze, a unei elite conducătoare menită doar să asigure desfăşurarea acestei etape de tranziţie. Pentru că scopul ultim al socialismului este abolirea noţiunii de clasă. Abia atunci când nu se vor mai face diferenţe între oameni va putea să fiinţeze societatea perfectă. O societate în care toţi sunt egali. Sau, după cum spunea Marx: "De la fiecare după posibilităţi şi fiecăruia după nevoi"… Acesta era idealul spre care tindea societatea socialistă, însă, după cum oricine realizează, acest ideal nu a fost încă atins. Spun încă pentru că mai există China, ţară care se declară oficial socialistă şi care ar putea deci să ducă teoretic mai departe moştenirea sovietică şi să atingă ţelul suprem al doctrinei marxiste. Menţionez deci acest ultim bastion al socialismului, adăugând însă precizarea că doctrina maoistă este fundamental schimbată faţă ideea iniţială. Mao a realizat în China un altfel de comunism, impunându-şi partidul prin metode populiste. Marşul cel lung organizat de Mao a reprezentat un catalizator, declanşând imensa forţă socială aflată în stare latentă în teritoriul chinez. De aceea a rezistat şi continuă să reziste socialismul chinez… Pentru că Mao a adaptat doctrina condiţiilor locale din China şi nu a aplicat orbeşte principiile a căror funcţionalitate fusese deja dovedită în Rusia. Din cauza aceasta Mao s-a îndepărtat de Rusia, nu a fost ajutat de partidul socialist rus. Dar, graţie acestei naşteri cu dificultăţi, socialismul chinez supravieţuieşte şi astăzi. Este o problemă spinoasă, pentru că, situaţia din Europa postbelică a permis socialismului sovietic să se extindă rapid, însă în acelaşi timp, i-a afectat fundaţia ideologică… Probabil că, dacă nu ar fi fost războiul, evoluţia rapidă a socialismului ar fi fost imposibilă… Dar trebuie să realizăm că această evoluţie lacunară a permis prăbuşirea inevitabilă a sistemului. Poate că, în absenţa unui catalizator de o asemenea amploare, beneficiind de o gestaţie îndelungată, socialismul ar fi devenit un sistem imposibil de înlăturat. Exemplul Chinei este cea mai bună demonstraţie în acest sens, ilustrând perfect acest paradox.
Să revenim însă la situaţia Europei şi la puterea Rusiei care a reuşit să zdrobească Germania în ceea ce a fost pe de o parte o confruntare strict militară şi pe de altă parte un duel al filosofiilor… Naţional-socialismul şi socialismul (sau comunismul cum a fost numit chiar de către pionierii săi – deşi este evident că starea finală, comunistă, nu a fost atinsă niciodată) erau două regimuri în aparenţă asemănătoare. Din discursurile sale reiese că şi Hitler cunoştea aceste similitudini, nescăpând nici o ocazie să laude acţiunile lui Stalin, cel pe care îl stima şi căruia i se asemăna. Din acest punct de vedere, cele două ţări erau în aceeaşi situaţie, fiind conduse cu o mână de fier de un conducător suprem care nu se sfia să se amestece în toate deciziile subordonaţilor săi. Singura diferenţă din acest punct de vedere este mijlocul prin care era menţinut acest status quo. Astfel, dacă în Germania hitleristă exista un fanatism greu de înţeles, centrat în jurul personalităţii Fuhrer-ului, în Rusia, respectul se obţinea prin frică. NKDV-ul reprezenta arma cea mai importantă în statul sovietic, armă pe care Stalin nu se sfia să o folosească pentru a îşi distruge rivalii. Şi în Germania exista o organizaţie similară, însă Gestapo-ul nu s-a ridicat la nivelul NKDV-ului decât spre sfârşitul râzboiului, când totul era pierdut pentru regimul nazist… Personalitatea aparte a lui Hitler a făcut posibilă ascensiunea uimitoare a Germaniei. O ţară care practic fusese umilită în 1918 prin tratatul de la Versailles a reuşit să revină şi, în data de 22 iunie 1940, în acelaşi vagon în care fusese consemnată umilinţa primului tratat, Franţa semna capitularea. Planurile lui Hitler reuşiseră să redreseze economia germană, oferind Wermacht-ului o putere pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să o considere posibilă înainte de demonstraţiile făcute în acel an. Aşadar, politica administrativă a lui Hitler a dat roade şi a plasat Germania într-o poziţie strategică excepţională. În 1941, forţa nazistă nu putea fi stăvilită. Doar greşelile lui Hitler şi imixtiunea permanentă a acestuia în activităţile generalilor săi au condus la prăbuşirea Germaniei. Dacă Hitler ar fi ştiut să profite de avantajele poziţiei sale, dacă ar fi ascultat de sfatul generalilor săi pricepuţi, problema învingătorului ar fi fost rezolvată imediat… Anglia s-ar fi prăbuşit foarte repede, antrenând odată cu ea şi Rusia… Şi astfel Germania ar fi avut răgazul necesar dezvoltării bombelor nucleare şi din acel moment războiul ar fi fost câştigat. Spre binele acestei planete, Hitler nu a înţeles războiul pe care chiar el îl declanşase şi nu a reuşit să profite de greşelile incredibile făcute de inamicii săi…
Stalin în schimb a înţeles perfect situaţia şi a ştiut să profite de uriaşele avantaje pe care aceasta i le oferea. Astfel, ţinând cont de imensa jertfă pe care poporul său a făcut-o în încercarea disperată de a rezista atacului nazist, Stalin a căpătat o putere imensă în Europa. Practic, Rusia salvase Europa de la distrugere prin sacrificiul ei, întrucât, dacă în 1941, operaţiunea Taifun şi-ar fi atins scopul şi Moscova s-ar fi prăbuşit, Germania ar fi putut să-şi concentreze imensa capacitate de luptă asupra Angliei. Şi, cum pe data de 7 decembrie 1941, japonezii atacaseră la Pearl Harbour, distrugând în mare parte flota americană din Pacific, Germania ar fi putut miza pe o perioadă de acalmie care i-ar fi permis să-şi refacă trupele. Lumea ar fi fost la discreţia naziştilor şi ofensiva lor nu ar fi putut fi oprită.
Dar Stalin, mizând pe efectul moralizator pe care îl vor avea suferinţele asupra poporului său, a reuşit, printr-o propagandă furibundă, să le prezinte acestora variantele: lupta sau moartea. De aceea, germanii au fost luaţi prin surprindere de ferocitatea apărării, fiecare metru de pământ fiind cucerit cu enorme pierderi! Ruşii nu luptau pentru socialism sau pentru conducătorii lor, ruşii luptau pentru supravieţuire. Iar această luptă nu putea fi înţeleasă de germani, ei fiind obişnuiţi cu Germania bogată şi lipsită de griji. Practic germanii nu erau gata să lupte în Rusia. Pe lângă lipsa elementară a echipamentului de iarnă, ei sufereau şi de un complex de inferioritate, pe care încercau în zadar să îl mascheze afişând o superioritate desuetă. Ei nu înţelegeau uriaşul sacrificiu al unui popor care dispunea de rezerve umane enorme.
Rusia a fost ţara cu numărul cel mai mare de victime în primul şi în al doilea război mondial. Iar conducătorii ei au ştiut să folosească aceste tragedii pentru a îşi atinge scopurile. Astfel, socialismul a fost instalat în Rusia în urma revoluţiei bolşevice din 1918, revoluţie care s-a folosit din plin de efectele devastatoare ale primei conflagraţii mondiale. Iar Stalin, ca un discipol ascultător al maeştrilor ce l-au precedat a folosit propaganda foarte abil, demonizând acţiunile soldaţilor germani şi insuflându-le soldaţilor sovietici o teamă care îi făcea să lupte până la ultima suflare pentru ţara lor! Efectele acestei propagande s-au văzut spre finalul războiului, când distrugerile provocate de ruşi în Germania depăşiseră chiar nivelul atrocităţilor comise de soldaţi germani în anii de început ai războiului…
Armata Roşie a mărşăluit pe direcţia Berlin şi a adus odată cu ea şi socialismul. Acesta s-a născut în fiecare ţară în care Armata Roşie şi-a continuat influenţa şi după război. Armata Roşie practic a devenit garantul socialismului în fazele sale incipiente. În absenţa acestui element de facto, socialismului i-ar fi fost imposibil să fiinţeze în statele europene. Doar prin prezenţa trupelor, în care socialiştii şi-au găsit sprijinul, a reuşit sistemul să câştige puterea şi mai apoi să controleze în totalitate statul. Abia în acel stadiu, când puterea socialistă era deja consolidată, s-a retras armata. Putem spune deci că în Europa socialismul a apărut, sau mai bine a fost impus ca urmare a ocupării sovietice.
Problema care însă apare acum este să înţelegem caracterul de epigon al unui regim transmutat şi aplicat orbeşte, fără diferenţiere, de nişte conducători ahtiaţi de putere. Pentru că, având protecţia militară, liderii socialişti din ţările europene s-au concentrat mai puţin asupra fundaţiei şi au cules foarte repede roadele unei munci false. Şi astfel, toate regimurile socialiste din Europa s-au născut sub o falsă impresie de infailibilitate, de siguranţă absolută. Tocmai această falsă siguranţă le-a grăbit sfârşitul, iar căderea zidului din Berlin, edificiul care ilustra perfect tragedia de la sfărşitul războiului, a marcat prăbuşirea simbolică a unui regim ajuns puternic doar printr-o conjunctură fericită…
Să nu mai emitem aşadar judecăţi atât de uşor. Să nu condamnăm regimul nazist pentru încercările sale disperate de a continua războiul. 40 de ani de socialism au demonstrat că frica pe care o încercau atunci germanii era de înţeles… Şi să învăţăm ceva din lecţiile trecutului, să înţelegem că singura putere existentă este individul şi că el este liber în fiecare moment să încerce să schimbe ceva… Să reuşim să trecem peste moştenirea funestă primită de la socialism, fără a uita însă cauzele acestuia şi prăbuşirea sa ce iată s-a dovedit până la urmă inevitabilă…