Doar prostii divorteaza

Totul începe frumos. O privire, o strângere de inimă, o tresărire, o vorbă spusă la fix, un gând plecat aiurea şi aterizat direct pe faţa unui necunoscut – cu toţii avem amintirile noastre plăcute legate de primul moment al dragostei – atunci când am făcut cunoştinţă cu ceea ce avea să ne schimbe pentru vecie viaţa. Ne-am lăsat duşi de val, povestea a început să se înfiripe, timpul să treacă fără măsură, poate s-a finalizat cu o căsătorie… – iar acum să înceapă dezbaterea pe această temă!Ideea e că foarte puţine iubiri trec testul timpului! Prima tresărire înfrigurată a inimii se uită repede, partenerii se dedau atâtor altor preocupări, îşi uită de dragoste şi dragostea moare! Omul însă nu poate trăi fără dragoste şi, acolo unde mintea nu contribuie cu nimic, inima caută noi şi noi tresăriri, interesul pentru vechiul partener păleşte şi luminiţele se aprind către alte direcţii… Căci omul trebuie să iubească!
Între cei „fideli” în dragoste, care rămân într-o relaţie doar de dragul obişnuinţei, şi cei care zboară din floare în floare, dacă ar fi să-i pun într-o balanţă, aş înclina balanţa simpatiei mai degrabă către ultimii. De compătimit, îi compătimesc însă pe toţi! Pentru că atât unii, cât şi ceilalţi se mulţumesc doar cu ceea ce li s-a dat, neîmbogăţindu-şi prin efort propriu cu nimic trăirile sufleteşti şi aspiraţiile către fericire.Psihologii ne anunţă fără conjur: dragostea, oricât de puternică la început, oricât de intens asumată pe parcurs, nu poate dura mai mult de un an. Un an! Atât. După un an, automat ea se bagatelizează, devine rutină, se autodistruge: tot ce ne plăcea la celălalt până nu demult, acum ne enervează şi ne scoate din sărite. Cât de stranii trebuie să sune atunci în faţa acestui „adevăr” jurămintele de credinţă şi dragoste pe viaţă pe care şi le fac mirii în faţa lui Dumnezeu în cadrul slujbei de cununie! Dintre nuntaşi, cei încercaţi şi picaţi la testele timpului îşi râd pe sub mustăţi când mirii îşi jură eternitatea, ei ştiu doar cel mai bine că astea sunt doar vorbe în vânt. Că doar ce-a devenit slujba de cununie dacă nu doar prilej de etalare a ultimelor răgnete ale modei, ale bogăţiei, ale huzurului şi, în rest, mai nimic!? Cine mai ştie că ea este de fapt o taină, un act de maximă intimitate cu însuşi Dumnezeu, o taină a celor doi, bărbatul şi femeia, deveniţi unitate prin dragoste, şi Dumnezeu? Prea puţini! Şi ce mai are ea de-a face cu Dumnezeu la urma urmei? Prea puţin!Şi astfel de ritualuri reduse la nimic, o dragoste pierdută doar în decursul unui an n-ar fi nimic şi nici o tragedie, dacă dragostea asta ar muri la fel şi deodată pentru amândoi cei implicati şi dacă în urma ei n-ar rămâne atâta suferinţă, prea multă suferinţă! Dar nu este aşa. Nu moare la fel şi o dată pentru amândoi, aşa cum nu se naşte la fel şi deodată pentru amândoi. Şi sunt iubiri deja murite, îngropate şi putrezite care, totuşi, ajung la altar, în faţa Domnului, şi îşi jură eternitatea nemuririi. Auzi, eternitatea nemuririi, şi ele poate n-au trăit deplin nici măcar o clipă! Dar să nu luăm cazurile acestea ratate din start, acestea sunt anomalii, sunt ambiţii sau interese nefireşti care nu au nimic de-a face cu dragostea. Să luăm cazul cel mai fericit, când doi chiar se iubesc şi, plini de avânt, de încredere şi de responsabilitatea acestui pas, se încumetă să-şi declare credinţa şi iubirea cea veşnică şi în faţa lui Dumnezeu.
Ce se întâmplă cu ei de nici în  decursul unui an ajung la ură sau mai rău, la indiferenţă? Se întâmplă exact inversul a ceea ce se spune în biserică: ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă! Dumnezeu este cel care face să se nască în inima omului iubirea, iar iubirea este cea care face ca oamenii să se unească. Omul despre care se aminteşte în avertismentul din biserică este în primul rând unul dintre cei doi şi abia apoi terţe persoane. O dată ce a primit-o, omul trebuie să se şi dăruiască stării de îndrăgostire, nu doar să profite de ea, adică trebuie să se lase schimbat de ea. Mai mult ca în oricare alt caz, proverbul Dumnezeu îţi dă dar nu-ţi bagă în traistă se potriveşte iubirii.
Ok, ce trebuie făcut? Aşa cum am spus, cel mai greu test pe care trebuie să-l treacă iubirea este cel al timpului, aceasta în condiţiile în care nu luăm de bun tot ce ne spun psihologii, care din start trag linie de incompatibilitate între iubire şi durată. Pentru a dăinui, iubirea are nevoie din partea omului de interesul acestuia pentru ea. Or, omul, cel mai adesea, o dată ce se vede căsătorit, nu mai întreprinde nimic în sensul acesta, se vede cu sacii în caruţă şi tocmai iubirea nu-l mai interesează! Lucru valabil atât la femei, cât şi la bărbaţi. Întreb atunci, cum să dăinuiască iubirea, când, în cadrul cuplului, lucrul ăsta nu mai interesează pe nici unul?Totuşi, atunci când se pune problema divorţului, se ridică mii şi mii de întrebări, de frustrări, că ce-o să zică lumea, ce facem cu copiii, cum împărţim bunurile, pe cine iubeşti… Tot felul de lucruri care, esenţial, nu au nimic de-a face cu desfacerea unei căsătorii.
Singurul lucru care justifică desfacerea unei căsătorii este moartea, aşa cum se spune şi la biserică – „până ce moartea vă va despărţi” -, dar nu moartea unuia dintre parteneri, ci moartea iubirii! Ştim cu toţii cazuri când moartea unuia dintre parteneri chiar a întărit iubirea, cel rămas în viaţă fiind fidel dragostei lui până la moartea sa. Ei, da, sunt şi iubiri dintr-astea! Aşadar, în preajma acestei tot mai la modă îndeletniciri, divorţul, nici unul dintre parteneri nu-şi pune întrebarea care trebuie: cum de am lăsat iubirea să ne moară? Cum de am acceptat să dormim atâta vreme cu un mort în pat, un mort chiar între noi, fără să ne deranjeze putoarea lui, jalnica lui stare de descompunere? Întrebare filosofică sau nu, moartea iubirii se traduce prin următoarea interogaţie: cum de-am lăsat omul din noi să distrugă ceea ce era divin, adică ceea ce Dumnezeu a unit? Şi, ceea ce face omul pentru divinul din el este ceea ce face el pentru dragostea sa, pentru inima sa, pentru înalţarea sa sufletească, pentru ceea ce este viaţă cu adevarat în el, pentru ceea ce este autentic în persoana sa, sinele său! Cu fiecare iubire omorâtă şi îngropată nu facem decât să ne dovedim fuga, necontenita fugă faţă de noi înşine. Căci, ceea ce ne spun psihologii, nu sunt decât descrierea unor reacţii chimice care se produc în corpul nostru atunci când trăim starea de excitaţie, şi ei confundă iubirea însăşi cu aceste reacţii, care nu sunt de fapt decât începutul ei. Dar de ce nu ne spun psihologii că a cere de la partener să fie o sursă necontenită de stimuli ai acestor reacţii este o prostie, o pretenţie absurdă? De ce nu ne spun psihologii că în decursul unui an, pe care ei l-au decoperit ca perioadă de răgaz în care iubirea ţi se oferă pe tavă şi tu nu trebuie să faci nimic pentru a simţi starea de îndrăgostire, noi trebuie să învăţăm, da, să învăţăm să facem din plutirea asta prin fericire un act conştient, căruia să-i înveţi mecanismele astfel încât, după ce „anul” va fi fost trecut iar starea de graţie expirată, sufletul să nu rămână pe sec, iar iubirea de mai ieri să nu se transforme în ură. De ce nu ne spun psihologii că toate reacţiile care se petrec în psihicul omului atunci când acesta îşi trăieşte starea de dragoste sunt în primul rând o invitaţie, o invitaţie la a cunoaşte că se poate trăi şi mai profund, o invitaţie la învăţarea unui exerciţiu de adâncire în propriul sine, un exerciţiu cu care creierul trebuie instruit pentru a fi în stare să nu-şi uite de inimă, tocmai pentru că, atunci când „pomana” sau rezervele inimii vor fi sfârşit, el să fie în stare să preia frâiele dragostei astfel încât ea să nu deraieze pe făgaşurile contradictorii şi pline de sec, de sec şi amar sufletesc ale urii. Că marele test al iubirii nu este timpul, văzut ca durată, sau copiii, aşa cum nu este nici mama-soacră, cum spun unii. Dumnezeule, ce ar avea toate astea de-a face cu dragostea? Ci sinele! Da, propriul sine, omenescul din om, acel om despre care ni se atrage atenţia în biserică, la cununie, că nu trebuie lăsat să despartă ceea ce Dumnezeu a unit!Dragostea porneşte din dorinţa sinelui de-a ieşi din abisurile subconştientului, de-şi dezvălui propria mărturisire, de-a găsi calea de acces către lumina adevărată şi către Dumnezeu. Dar la acest nivel, ea este un dat, o pomană, un dar, e un răspuns la ceea ce Dumnezeu ne cheamă să devenim! Iar celui care ne-a făcut să ne îndrăgostim, chiar şi dacă aceasta a fost o iluzie, un eşec, o dezamăgire, trebuie să-i fim veşnic recunoscători. Obligaţia pe care el a descoperit-o în noi este de acum încolo însă munca noastră, îl poate include şi pe el, dacă dragostea s-a dovedit a fi împărtăşită, sau nu. De ce această obligaţie nu este asumată şi dragostea ocolită, nu ştiu, întreabă-i pe oameni! De ce oamenii muncesc pentru toate nimicurile, dar nu şi pentru dragoste, nu ştiu, întreabă-i pe oameni. Nici nu ştiu dacă oamenii ştiu ce-i aceea muncă, muncă adevărată, adică în primul rând efort, efort conştient, apoi perseverenţă, apoi răbdare, încredere, mulţumire, dăruire şi, bineînţeles, dragoste. Şi, munca mai e ceva: închinarea ei lui Dumnezeu. O muncă străină de Dumnezeu, pe care omul nu o înfăţişează marelui creator, nu îl va face niciodată fericit! Şi, întreabă-i pe oameni pentru ce ocolesc ei dragostea, pentru ce-şi renunţă de bună-voie la sine, la visele acelea scumpe şi dragi pe care toţi le-au avut cândva la 18 ani, şi care, deşi poate au fost exprimate prin achiziţii materiale, nu vorbeau, în esenţa lor, decât despre dorinţa lor de izbândire în sinele lor. O să-ţi spună că pentru o maşină mişto, pentru o casă fără chirie, pentru, dar nu mai vreau să continuu, căci ce contează pentru ce, dacă toate nu vor fi decât pe cât de lustruite, pe cât de pustii!, adică lipsite de Dumnezeu!
Instituţia căsătoriei distruge dragostea. Lucrul acesta nu e o noutate, ba chiar rostirea lui este o modă. Ca şi divorţul. Cum poate o instituţie să distrugă ceva divin? Prin lene! Lenea este începutul tuturor relelor şi căsătoria îl leneveşte pe om, îi distruge pasiunea către ceea ce ar trebui să fie veşnic centrul lui de interese, îl înstrăinează de dragostea sa, de propria lui simţire, îl alienează. Omul se lasă dus de dorul realizărilor sociale de a fi cât mai în rând cu lumea. Şi, deodată se tezeşte, aşa, din nimic?!, în plin divorţ. Şi atunci ştiţi care va fi primul lucru care îl va îngrijora? Că ce va spune lumea. Atât de strâin îşi este sieşi, căci nu stă să se gândească la cât de ratat este în faţa propriei persoane, la cât de dezamăgit trebuie să fie copil care el a fost cândva în faţa adultului care el a devenit. 
Şi, de ce numai proştii divorţează? Pentru că numai ei se căsătoresc! Cine acceptă despre dragostea sa că s-a finalizat cu o căsătorie este un prost! Cine pune căsătoria ca scop al dragostei sale este un… De ce? Pentru că dragostea este un început care, asumat în deplina lui semnificaţie de apropiere faţă de Dumnezeu, nu ar trebui nicicând să se sfârşească, să aibă ca scop ceva ce este doar pe pământ şi nu poate atinge vreo semnficaţie prea înaltă. Dragostea nu are nimic de-a face cu rândul lumii, cu copiii, cu statutul social. Ea este un act de mărturisire a intimităţii cu însuşi Dumnezeu şi aici societatea n-ar trebui să-şi bage nasul. În momentul în care căsătoria o să fie demascată şi alungată din rostul dragostei, atunci moartea iubirii nu va mai fi aşa de la modă, iar divorţul un astfel de triumf! Pentru că fiecare ar trăi cu adevărat doar pe cont propriu, dar în fapt cu mult mai sigur, avându-l partener în eforturile sale pe însuşi marele Dumnezeu.Şi mi-aş dori ca prin acestea, creştinii, adevăraţii creştini să nu se simtă ofensaţi şi nici revoltaţi şi să creadă că-mi permit să iau în derâdere o valoarea creştină, cum este cea a cununiei.
Asemenea botezului sau spovedaniei şi cununia este tot o taină. Ştiu şi respect aceasta. Dar, eu am vorbit aici de căsătorie, iar, de când cununia a fost adjudecată de către societate şi pusă ca piatră de temelie a ordinii sociale, ea s-a transformat, a degenerat în căsătorie pierzând ceea ce era cu adevârat valoros în ea, adică divinul. Taina cununiei e sfântă, este un act între miri şi Dumnezeu şi nu are nimic de-a face cu tranzacţionări de dote, averi sau moşteniri aşa cum are căsătoria. Se numeşte cununie, pentru că prin dragoste omul îşi pune cunună pe cap, adică omul îşi pune coroană pe cap şi devine rege, stăpân cu adevărat, responsabil pentru ceea ce este în el şi în jurul lui.
Prin căsătorie, această înstăpânire se reduce doar la o casă, cu pereţi groşi care să facă diferenţa între ea şi lume. Dorinţa unei case proprii alienează dorinţa unui sine propriu, trezeşte impulsuri egoiste, avariste, de-a aduce în casă, în casa proprie cât mai mult, de-a închide în interiorul unor ziduri, oricât de împodobite, tot ziduri şi tot spaţiu închis, bogăţii imense care niciodată nu vor fi de ajuns. Căsătoria îl decade pe om, îi pune cătuşe la mîini; de altfel, verigheta ce altceva este dacă nu o înlănţuire, unii spun mărturie de credinţă – cu un inel îţi mărturiseşti credinţa? Nu! Inelul nu este decât pentru a arăta lumii că NU mai eşti liber, că eşti căsătorit, atât! şi nu are nimic de-a face cu credinţa, el fiind adesea imboldul care face fructul interzis să pară şi mai apetisant. Aceasta nu este o incitaţie la rebeliune: nu vă mai căsătoriţi, fraţilor, nu mai intraţi în ordinea lumii! Dimpotrivă, făceţi-o cât mai mult şi cât mai mulţi, dar nu-l mai întristaţi pe Dumnezeu cu jurămite veşnice care, conform psihologiei, nu pot dura mai mult de un an. Dacă totuşi vreţi mai mult pentru voi înşivă, mai mult decât doar o minciună…, atunci nici nu contează că sunteţi în rând cu lumea, ca doar sunteţi în rând cu Dumnezeu! Şi, în munca voastră, fie că ea este pentru un salariu aici pe pământ sau pentru unul în ceruri…, amintiţi-vă de adolescentul care aţi fost, de ce şi-a dorit el ca voi să deveniţi. Dacă el vă surâde şi e mulţumit…, nu mai căutaţi alte certificări ale faptului că sunteţi pe drumul cel bun, iar dacă nu, dacă nici nu mai ştiţi cum arăta el şi ce fel de viaţă îşi dorea el pentru sine…, atunci, îndrăgostiţi-vă neapărat, munciţi pentru drgostea voastră şi o să vedeţi că nu e chiar atât de rău să fii, la urma urmei, tu însuţi!