…să trăim, pentru că viaţa este prea scurtă pentru a o dormi. Pentru mai multe petreceri…
1. Despre dragoste şi ură
Una dintre cele mai mari inepţii spuse despre acest domeniu aparţine doctrinei creştine: "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!" Dar de ce este oare acest îndemn ridicol în esenţă?
Omul este un animal. Nimeni nu poate contesta caracterul animalic al omului, pentru că nu avem cum să nu aparţinem de natură atâta timp cât fiinţăm. Aşadar, caracterul de fiinţă al omului îi garantează acestuia starea naturală. Suntem animale! Este adevărat, suntem animale capabile să raţioneze. Această capacitate de a raţiona este particularitatea fiinţei umane. Suntem capabili să creăm, suntem capabili să distrugem, suntem capabili să înţelegem rostul existenţei noastre. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne renegăm instinctele, asta nu înseamnă că trebuie să ne considerăm zei.
Iubirea este cel mai puternic sentiment simţit de om. Iubirea este singura cale prin care omul se poate desăvârşi. Cunoaşterea este relativă, pentru că nu poţi fi sigur niciodată de ceea ce doar intuieşti. Însă iubirea, focul acela care arde în inima ta, nu poate fi pusă la îndoială. Ştii că iubeşti când ai fi gata să îţi sacrifici chiar şi viaţa pentru persoana iubită. Asta înseamnă cu adevărat dragostea, şi iată de ce spun că este cel mai intens sentiment de care fiinţa umană este capabilă.
Însă când dragostea devine bagatelizată, când dragostea devine universală, ea îşi pierde farmecul acela aparte. Nu ai cum să îi iubeşti pe toţi. Este normal, este natural, este firesc să urăşti, este firesc să iubeşti, este firesc să te temi, este firesc să ai mici obsesii. Aceasta este natura noastră firească şi trebuie să învăţăm să o acceptăm!
Iubeşti anumiţi oameni. Pentru acei oameni ai face orice. Eşti gata în orice moment să te sacrifici pentru ei. Însă nimeni nu trebuie să pretindă că sentimentele sale sunt universale. Nu poţi spune că iubeşti omul în general, umanitatea, pentru că a spune asta înseamnă a spune că iubeşti proştii, criminalii, violatorii… Şi lista poate continua… Sunt sigur că fiecare dintre noi are anumite preferinţe în materia de dezavuare. Aşadar, nu ai cum să iubeşti la modul general. Trebuie să le oferi celor dragi toată dragostea ta, iar adversarilor toată ura, sau, după caz, indiferenţa… Aceasta este calea firească, doar astfel sentimentele îşi păstrează valoarea intrinsecă. Altfel, totul devine superlu, banal.
Societatea de astăzi pare însă să se bucure de acest banal. Altfel este foarte greu de explicat această platitudine ce cuprinde încet, încet lumea. Oamenii iubesc doar când este convenabil să iubească, oamenii devin nişte eunuci, acumulând frustrări de natură sexuală doar din cauză că nu vor să îşi accepte impulsurile!
Viaţa există doar prin prisma reproducerii, iar sentimentele cele mai intense sunt completate de o atracţie de acest tip! Dragostea trebuie să ocupe un loc important în viaţa oamenilor, la fel ca ura. De multe ori, aceste două sentimente îţi dau forţa să continui. Să îţi petreci timpul alături de cei pe care îi iubeşti si să îi distrugi pe cei care te ameninţă, pe cei pe care îi urăşti! Este perfect normal şi trebuie să învăţăm să acceptăm asta fără remuşcări…
" Hate your enemies with a hole heart, and if a man smite you on one cheek, smash him on the other…" (Anton Szandor LaVey – The satanic bible)
2. Despre resemnare
O scurtă privire în jurul nostru va scoate în evidenţă o societate aflată într-o fugă continuă, preocupată de câştig, de carieră, de recunoaştere, de păcate, de problemele zilnice, de gelozie, de sentimente refulate. Iată câte motive de stres (doar în accepţiunea celor stresaţi, evident) există pentru omul modern! Acesta se vede de multe ori captiv într-un labirint obscur construit chiar de el, un labirint care pare fără ieşire. Un labirint din care cei mai mulţi oameni aleg să scape apelând evident, la ajutor specializat. Şi iată cum societatea secolului 21 va fi o societate a psihiatrilor. Asta până când vor înnebuni şi aceştia!
Toate acestea se întâmplă din cauză că oamenii nu învaţă să-şi accepte trăirile, instinctele, pornirile. Nu, ei le ţin ascunse, le suprimă sub jugul moralei, sub jugul normelor. Simple pasiuni care exercitate nu ar reprezenta nimic rău, prin zdrobirea lor, prin aruncarea într-un puţ îndepărtat al conştiinţei, se transformă în adevărate fobii, în furtuni intelectuale care sfârşesc prin a îi înăbuşi pe indivizi. Şi astfel apar problemele, pentru că oamenii nu se înţeleg, nu reuşesc să facă legătura între spiritul lor (pe care evident, în mod absurd, îl consideră o entitate separată de trup, imuabilă) şi astfel alunecă într-o mare de incertitudine.
Să învăţăm în primul rând să ne acceptăm corpul aşa cum este el. Trupul nostru nu este în nici un caz un motiv de ruşine, aşa cum au grijă să ne asigure mai toate religiile acestei lumi! Nu, corpul nostru este fiinţa noastră, corpul nostru este esenţa universului nostru ideatic. De aceea, trebuie să ne preţuim trupul, nu să îl renegăm considerându-l impur. Pentru că puritatea nu există. Tot ceea ce filosofiile noastre precare consideră impur este natural, firesc! Abstinenţa, mortificările, încercările disperate de a face pe plac celorlalţi, munca în exces doar pentru că "aşa trebuie", temerile absurde, neînţelegera naturii din jurul lor… Iată câteva dintre problemele generate de aceste filosofii care încearcă să înţeleagă realitatea prin prisma unor principii supranaturale, absente, pe care chiar noi le-am construit din nevoia de ajutor. Ne temem de eşec şi de aceea căutăm întotdeauna responsabili, încercăm să aruncăm vina asupra altora. Un exemplu elocvent cred este creştinismul. Nimic mai simplu decât să pretinzi că toată omenirea este condamnată la păcat, nimic mai simplu decât să pretinzi că schingiuirea unui om are o importanţă aparte pentru ceilalţi din jurul lui. Povestea se transformă în legendă, legenda se transformă în mit şi iată cum ajunge o lume întreagă să tremure la auzul expresiei "judecată divină". Ciudat, oamenilor li se pare greu să admită acum că au greşit, în faţa semenilor, însă se pare că nu au nici o problemă cu existenţa unui principiu care le determină în mod absolut viaţa! Ciudat…?
Se spune că omul caută să se raporteze la ceva de deasupra sa. Este o atitudine păguboasă. Reperele suntem chiar noi, pentru că noi suntem singurii care putem decide în ceea ce ne priveşte. Dar pentru a face asta, trebuie să acceptăm că suntem oameni, animale imperfecte, trebuie să acceptăm că nu există nimic deasupra noastră (sau cel puţin noi nu putem spune nimic despre ceea ce nu ştim) şi să învăţăm să căutăm bucuria simplă a vieţii. Resemnaţi-vă să trăiţi natural şi renunţaţi la floricele metafizice şi la ambiţiile unei vieţi eterne.
Ascultătorul îmi va spune acum că nu este convins, că va continua să caute calea spre înţelegere, va continua să lupte pentru a descifra această viaţă. Răspunsul meu este simplu: nu este nici o problemă, te rog frumos, caută, nimeni nu te împiedică, însă gândeşte-te ce vei face când nu vei găsi nimic?
Până atunci, eu îţi spun: "Du-te tu… eu vreau să dorm!"
3. Raportul dintre intelect şi simţuri
Moto: "Nu există nici o idee în intelect care să nu fi fost anterior în simţuri" (John Locke)
Ideile apar prin intermediul simţurilor. Viaţa însăşi ţine de trup. Fiinţarea nu poate exista fără un obiect în care să se manifeste. Trupul este "bucata" din spaţiu în care se manifestă fiinţarea. Aşadar, existăm datorită trupului şi toate celelalte manifestări plenare ale indivizilor se fundamentează pe esenţa deloc imuabilă a acestuia. Nu putem exista în absenţa materiei în care se concretizează procesul de fiinţare.
Tocmai de aceea, a încerca să separi mintea de trup este curată nebunie. Intelectul este o funcţiune a creierului. Dar nu singura… De aceea, creierul nu poate fi definit în nici un caz ca intelect pur. Omul nu este arbitrar definit de capacitatea lui intelectuală. Chiar şi un pacient aflat în moarte cerebrală este om.
Dar încercaţi să vă gândiţi cum ar arăta omul, această monadă simplă despre care aberează Leibniz, fără trup. Putem să ne imaginăm o fiinţare la nivel pur spiritual? Ne putem imagina existenţa "măreţului" nostru intelect fără trupul acesta hulit pe care el se fundamentează?!
Se vede clar că această diferenţiere nu îşi are rostul. Noi suntem simţuri! Nu ai cum să îi explici unui om orb ce înseamnă culoarea… Aşadar da, toate ideile pornesc de la simţuri, pentru că însuşi intelectul nu este decât o prelungire firească a simţurilor… Şi dacă nu sunteţi convinşi, v-aş ruga să meditaţi adânc la următoarele cuvinte:
Dacă există intelectul şi asta te face să te îndoieşti, ajungând la concluzia că nimic nu este sigur, încearcă să treci printr-un zid, sau să nu mănânci câteva zile… Vei constata atunci cu surprindere cât de real eşti!
În concluzie, să trăim, pentru că viaţa este prea scurtă pentru a o dormi. Pentru mai multe petreceri…