Lumea uită că undeva, cândva, cineva va întreba pe fiecare în parte: “Ai făcut ceva pentru copii?” şi va trebui, sau ar trebui, să avem răspunsuri bune.
Vise parfumate, joc dublu, lumi neatinse, flori de inocenţă…într-un cuvânt: copilăria. Asta, cel puţin teoretic! Practic? Mai rar! Să fie oare vina copiilor? E drept, ei pun multe întrebări şi acest lucru nu e pe placul tuturor adulţilor, dar…
Lumea uită că undeva, cândva, cineva va întreba pe fiecare în parte: “Ai făcut ceva pentru copii?” şi va trebui, sau ar trebui, să avem răspunsuri bune. Însă de unde nu-i, nici Dumnezeu nu mai cere. Din păcate, în cazul unor copii situaţia e mai gravă decât pare…
Aşa se face că e seară, cu puţine stele, şi acelea palide. Copilul, cuibărit în pat, dansează cu stiloul pe un caiet dungat. Părul i se agită pe fruntea lată de parca în el e războiul stărilor sufleteşti. Ochii, ascunşi sub o pereche veche de ochelari, fugăresc cuvintele. Literele se îndoiesc alene. Nu e foarte atent la ceea ce scrie şi hârtia pare cusută în ştersături. O rupe uşor uitând parcă de sine şi o aruncă lângă celelalte…Se uită prin cameră şi oftează. Chipul mic i se strâmbă la ceasul prea grăbit…
Îşi întoarce capul brusc, pălmuit de zgomote. Se aude paşii tatăl său, un om bărbos, beat, murdar…un alt şomer. Ca de obicei, trânteşte uşile, caută ţigări căci i-a pierit cheful de alcool, şi…cum să găsească ceva noaptea ce un om treaz nu găseşte nici ziua într-o casă unde banii sunt o raritate?
Năvăleşte peste copil! Acesta chiţcăie, abandonat plânsului. Mâna grea a tatălui îi lăsă pe chip o amprentă roşie-vânătă. Îl aruncă în colţ, cu dispreţ, caută ţigări între caietele sale, răcneşte…pleacă la fel cum a venit. Ochelarii copilului cad pe podelele pensionate şi se rup. Trupuşorul rămâne în ceaţă…singur.
Nu apare nimeni care să-l cuprindă în braţe şi să-l mângâie. Tatăl lui? Greu de crezut! Mama sa? Niciodată! Ea a divorţat, anul trecut, de viaţă. Bătută de acest pierde-vară, femeia a deschis geamul şi…copilul a văzut tot…
Acum plânge răguşit, ţinându-şi chipul în palme.
Acest lucru e deja “normal” în această casă. Copilul creşte hrănit cu lacrimi. Nimeni nu întreabă de el, nimeni nu îl îngrijeşte. Doar timpul.
Însă şi dacă i-a fost greu, a ştiut să lase trecutul în trecut şi să trăiască în prezent. De ce? Pentru ce? Pentru copii! Pentru ca alţi copii să nu aibă o copilărie cum a avut el…
În final, un caz care se încheie cu bine, dar câte cazuri oare, de acest fel, se termină cu bine? Câţi copii maltrataţi care ajung la vârsta maturităţii au puterea şi curajul de a începe singuri un altfel de viaţă? Câţi nu au traume şi sunt capabili să uite? Puţini, foarte puţini, sau poate nici unul, sau poate unul din o sută…
Şi noi? Cu noi cum rămâne? Noi ce facem pentru cei mici? Ce facem ca să-i scăpăm din ghearele violenţei? Ce le oferim? Desene cu personaje urâte, prea puţine locuri de joacă, mizerie, o lume nesigură, alcool, droguri, certuri, lacrimi, bătăi, un viitor incert …
Societate, trezeşte-te! Copiii tăi plâng în noapte!!!