Omul şi Cărturarul Gabriel Ţepelea, s-a dovedit mereu o pildă vie în raporturile interumane, şi sociale, şi politice. A sprijinit cu responsabilitate şi înţelegere aparte toate eforturile menite să contribuie la democratizarea ţării, la cultivarea tradiţiilor sănătoase care vizau demnitatea şi fiinţa neamului românesc.
Comunitatea academică din România a omagiat personalitatea profesorului universitar Gabriel Ţepelea, membru de onoare al Academiei Române. Momentul a coincis şi cu alt important fapt cultural iniţiat de academie, prezentarea şi lansarea „Bibliei Vulgata” tradusă de Petru Pavel Aron. Prezenţa în spaţiile Bibliotecii Academiei a unor importanţi şi reprezentativi slujitori ai bisericii şi ai ştiinţei istorice (Monseniorul Ion Robu, membru de onoare al Academiei Române, academicianul Camil Mureşan, directorul Institutului de Istorie „George Bariţ” din Cluj, academician Virgil Cândea, P. S. Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea ş.m.a) au dat acţiunilor desfăşurate la început de februarie o adâncă semnificaţie spirituală. Un document de limbă şi cultură românească, cum l-a definit academicianul Eugen Simion, a prefaţat, iată, omagierea omului care la 6 februarie 2006 a împlinit 90 de ani: Prof. Univ. Gabriel Ţepelea.
Comunicările evocatoare au surprins un portret aparte al omului Gabriel Ţepelea, al cărui profil spiritual reprezintă un model pentru cercetătorii istoriei limbii şi literaturii române vechi, pentru marea şi diversa implicare a sa în viaţa social-politică şi cultural-ştiinţifică românească de mai mult de şapte decenii. Istoria scrisului românesc a fost serios marcată de contribuţiile lui Gabriel Ţepelea. Absolvent al Facutăţii de litere şi filosofie, Secţia Filologie Românească din Cluj, studiosul şi-a continuat pregătirea şi specializarea în Franţa, luându-şi doctoratul în anul 1947, continuând apoi, într-o existenţă fracturată de vremurile potrivnice, să navigheze prin apele învolburate ale destinului: războiul pe ambele fronturi, închisoarea, reinserţia socială pornind de la treapta cea mai de jos, aceea de muncitor necalificat, apropierea de învăţământ, dreptul la semnătură, naveta de 19 ani” s.m.a. A fost, se pare, după cum declara chiar sărbătoritul, o permanentă rugă către Dumnezeu, pe care a înţeles să-l slujească cu întrega fiinţă şi menire.
Academicianul Marius Sala, care a vorbit despre felul în care l-a cunoscut pe Gabriel Ţepelea, la fel ca ceilalţi vorbitori, Academician Gh. Mihăilă (Studiile de cultură veche), dr. Ecaterina Mihăilă (o emoţionantă comunicare despre activitatea scriitoricescă), prof. univ. Cornel Ungureanu (surprinzând prezenţa în geografia literară de la noi), ca şi profesorul univ. Virgil Petrescu ( cu referiri la „Completările bibliografice”) sau conf. univ. Gabriel Pârvan (despre „Raporturi şi interferenţe culturale franco-române în studiile lui Gabriel Ţepelea”) au reuşit să contureze un substanţial şi inedit demers existenţial al sărbătoritului.
Contribuţiile sub raport ştiinţific, literar, cultural-istoric, politic, implicarea concretă în viaţa social politică românească până în momentul arestării, au impus după 1990 recunoaşterea multor merite, inclusiv acordarea titlului de Membru de onoare al Academiei Române (1993). Pentru ardeleni, şi pentru bihoreni în special, Omul şi Cărturarul Gabriel Ţepelea, s-a dovedit mereu o pildă vie în raporturile interumane, şi sociale, şi politice. A sprijinit cu responsabilitate şi înţelegere aparte toate eforturile menite să contribuie la democratizarea ţării, la cultivarea tradiţiilor sănătoase care vizau demnitatea şi fiinţa neamului românesc. Ca preşedinte al organizaţiei de tineret al Partidului Naţional Ţărănesc, în 1946, a candidat în numele Bihorului, cum după 1990, de asemenea, a reprezentat Bihorul în Primul Parlament liber al României. Activitatea sa parlamentară este ilustrată şi de lucrarea „Dezbateri parlamentare” (Editura TRITONIC, Bucureşti, 1999), lucrare ce prezintă pentru cititori dar şi pentru cercetători experienţa Domniei Sale în Parlament (interpretări, amendamente aşa cum au fost ele consemnate în „Monitorul oficial” de serviciul de stenografie al Camerei Deputaţilor).
Cititorul sau cercetătorul poate lua cunoştinţă, fireşte, şi de opiniile altor parlamentari din alte formaţiuni politice, de confruntările de idei şi interese, adesea şi de unele încercări de temporizare ori obstrucţionare. Pare evidentă şi absolut necesară o asemenea istorie a vieţii parlamentare româneşti după 1990, cu accentele ei pe aşezarea cât mai corectă a diversităţii de opinii, în lupta cu mentalităţile retrograde („reforma justiţiei, reintroducerea religiei ca obiect de studiu în învăţământ, promovarea unui învăţământ particular de calitate, orientarea spre valorile occidentale s-au impus treptat, evoluţia mentalităţilor fiind decelabilă pe măsura avansării în timp”).
Tabloul evocărilor prilejuite de iniţiativa Academiei române se cere amplu ilustrat şi cu aspecte ce ţin de prezenţa profesorului în zona pe care a reprezentat-o în Parlament, adică în Bihor. Am spune că multe dintre iniţiativele din cei 16 ani care s-au scurs de la 1990 încoace, au ceva din dorinţa, străduinţa şi onoarea cu care au fost gândite. Fiinţa neamului românesc n-a fost şi nu putea fi clintită de exemplul luminos al profesorului Gabriel Ţepelea, decât în alte şi alte fapte pilduitoare pentru viitorime. Salutând mereu orice iniţiativă constructivă, completând remarcabil suita evenimentelor ce au înnobilat universul spiritual românesc şi nu numai, Gabriel Ţepelea s-a făcut părtaş la multe evenimente cultural-ştiinţifice din viaţa ţării, şi, la fel, la cele ce reprezentau zona bihoreană şi deschiderile acesteia către Europa şi către lume. Aşa bunăoară, iniţiativele orădene şi bihorene au găsit în omul Gabriel Ţepelea sprijinul ideatic necesar multor manifestări organizate la Oradea, unoeri şi în afara ţării, întărind voinţa românilor că doar cultura şi civilizaţia europeană într-o viziune unită poate subzista cursului evoluţiei actuale a omenirii.
Este suficient să exemplificăm opiniile noastre cu ce nota profesorul în „Carta ASLA (Spiritul lui Olahus)”, vol.1, în 2003, lucrare apărută la editura Cogito, la împlinirea a 10 ani de la făurirea unor „publicaţii şi societăţii culturale la Oradea”. Între alte consideraţii şi menţiuni reţinem câteva fulgurante şi întâmplătoare: „Aparţine Olahus patrimoniului cultural românesc, ca descendent dintr-o familie voievodală, ataşat de limba şi originea strămoşilor, sau patrimoniului maghiar ca exponent de vârf al organizării religioase şi politice din Ungaria?”. Răspunsul în spiritul deschiderii de azi spre Europa – nu poate fi decât: Olahus, scriitor de limbă latină, demnitar important al regatului maghiar, aparţine prin opere delimitabile – ambelor culturi şi popoare. Este de altfel, cazul mai multor autori din perioada Renaşterii care au făcut apel la verbul latin, dar şi cazul unor scriitori dezrădăcinaţi din solul patriei pe motive politice, autori atât prin opera lor în limba maternă cât şi prin scrierile ulterioare în limba ţării de adopţie. Ne vom rezuma a-i aminti doar pe Eugène Ionesco şi Emil Cioran…”
Substanţialele opinii reies cu pregnanţă din tot cuprinsul textului semnat de Gabriel Ţepelea:
„Axul central al renaşterii din Transilvania a fost constituit de asociaţiile culturale, şcolile, publicaţiile şi nu întreprinderile economice, care erau la aceea dată în mâini străine. E cunoscut rolul jucat de «Astra», – un adevărat minister al culturii din Imperiul austro-ungar – şi lupta unor ziare ca «Gazeta de Transilvania», «Românul», «Tribuna», «Federaţiunea», pentru propăşirea şi unitatea naţională.
Şi acum să ne oprim asupra iniţiativei de la Oradea. Într-un oraş de provincie, situat la graniţa de vest, după revoluţie, un grup de intelectuali, de vârstă mijlocie şi tânără nu s-a lăsat atras de speculaţiile îmbietoare ale tranziţiei şi înavuţirii. În jurul Cercului Militar (unul cu o activitate aparte în România – n.n.) şi-au deschis aripile de zbor publicaţiile «UNU», revistă de cultură, 1990, «Aurora», revistă de literatură şi artă, 1993, şi «Aletheia», revistă de ştiinţă şi dialog interdisciplinar. După editura «Cogito», prima românească din oraş, s-a purces la organizarea «Societăţii Oamenilor de Ştiinţă şi a Scriitorilor din Bihor»… şi, ulterior, la transformarea acesteia în «Academia de Ştiinţe Literatură şi Arte de la Oradea» (ASLA). Schimbarea denumirii se bazează pe colaborarea cu oamenii de litere şi ştiinţă din spaţiul european (şi nu numai – n.n. ), pe organizarea unor reuniuni (ştiinţifice) comune în ţară şi peste hotare, printre noii membrii numărându-se personalităţi şi chiar academicieni din spaţiul european şi intercontinental.
Se poate spune că la început a fost entuziasmul şi gravitarea spre cei doi poli: «Cercul Militar» şi «Universitatea». Existau în localitate publicaţii de prestigiu ca «Familia», ziare precum «Crişana», (şi mai noi –n.n.) «Jurnal Bihorean» şi altele care consemnau evenimentele cultural-artistice dar, fapt remarcabil, acestea nu s-au considerat frustrate ci s-au implicat în activitatea de la «Centrul Militar». Practic, aici a avut loc o concentrare de acţiuni culturale, artistice, ştiinţifice prin programarea unor conferinţe, lansări de carte, expoziţii, târguri locale şi internaţionale de carte, simpozioane, sesiuni ştiinţifice…
Parafrazându-l în în interirorul lor pe cronicar, iniţiatori par a spune: «Nasc şi la graniţa de vest oameni pentru a urni carul nevoilor». Iar nevoile sunt multe precum frunza şi iarba… În locul «naţionalismului înţeles ca armă defensivă împotriva deznaţionalizării programate din perioada imperiului austro-ungar», gruparea de la Oradea situează printre obiectivele prioritare patriotismul luminat, intercunoaşterea cu etniile conlocuitoare şi larga deschidere spre Europa şi lume. În plan cultural, literar şi artistic revistele «Unu», «Aurora», şi «Altheia» îşi propun incerţia valorilor locale în întregul românesc şi, dacă se poate, în universalitate. De aici invitarea unor personalităţi emblematice ale culturii române la Oradea dar şi unor scriitori din Paris, Marsilia, Bruxelles, Liège, din SUA şi Canada; de aici multitudinea traducerilor din literatura română în limbi străine şi invers, din limbile de circulaţie internaţională sau cele ale popoarelor învecinate în limba noastră”.
Oprim şirul exemplificărilor făcute de cărturarul Gabriel Ţepelea în legătură cu iniţiativele bihorene, care au reunit la Oradea scriitori renumiţi şi traducători de excepţie, oameni de cultură precum Federico Mayor, Artthur Haulot, Yves Broussard, Jean Poncet, Hélèn Dorion, Adam Puslojiæ, George Thinès şi f.m. a dar şi pe românii ce trăiesc româneşte pe alte meleaguri ca Nicolae Balotă, Denis Buican, George Astaloş, Dumitru Ţepeneag, Miron Kiropol, Alexandru Lungu, Ion Miloş s.m.a.
Cu siguranţă că evoluţiile culturale româneşti poartă încă stigmatul unei tranziţii aparte, greu de concretizat în momentul de faţă, curgătoare totuşi în creuzetul devenirii umane. Modelul uman şi cultural oferit românilor de profesorul Gabriel Ţepelea, aniversarea sa la împlinirea a 90 de ani de viaţă, constituie semnul că Academia Română, şi ea atinsă de tranziţie, poate şi trebuie sa-şi cinstescă membrii, pe cei ce înţeleg nevoia reală de „reapropiere de valorile umaniste şi o reactualizare a propunerii lui Denis de Rougemont de a construi Europa prin cultură”.
Prof. Univ. Dr. Ioan ŢEPELEA
Preşedinte ASLA