Taoismul – filosofie şi religie de rang imperial

Mă pregăteam să scriu încă un text din cuceritoarea literatură latino-americană, când întâmplarea (fericită, desigur) a făcut să-mi cadă în mână excepţionala carte din Editura Ştiinţifică, Biblioteca Orientalis, Lao Zi – Cartea despre Tao şi virtuţile sale, traducerea din chineza veche, notele şi comentariile fiind semnate de Şerban Toader.

Coroborând lectura atentă a acestei cărţi cu Elemente de taoism a cercetătorului englez Martin Palmer, în mod deosebit cu tălmăcirea lui Dinu Luca a celebrelor versete atribuite legendarului Lao Zi, tălmăcire apărută în urmă cu câţiva ani în Editura Humanitas sub numele Cartea despre Dao şi Putere cu ilustrări din Zhuang Zi, deci procedând la o lectură încrucişată atât a textului în cauză, cât şi a diverselor interpretări aparţinătoare unor străluciţi sinologi, am reuşit în acest chip să intru sub învelişul cripto-laconic al spuselor înţeleptului şi să mă pătrund de savoarea inalterabilă a gândirii atotumană, ridicată de la rangul de filosofie imperială, anterioară confucianismului (evident, şi creştinismului), la rangul de religie.

Are vreo importanţă faptul că despre Lao Zi, presupusul întemeietor al taoismului, se cunosc atât de puţine lucruri, încât figura lui de “bătrân maestru” sau de “copil bătrân” (căci asta înseamnă Lao Zi în chineză) a fost de mult absorbită de legendă? Sau are vreo importanţă că lui i se atribuie paternitatea cărţii Dao De Jing (în chineză “d” se citeşte “t”, deci Dao se rosteşte Tao), când astăzi nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că această carte fundamentală a taoismului este o superbă compilaţie, maestrului atribuindu-i-se texte scrise de discipoli la sute de ani după moartea acestuia? Dar nu tot aşa s-a procedat şi în cazul lui Moise? La fel, cine ar putea preciza cât din Analecte a fost scris cu adevărat de însuşi Confucius? Nu-i nimic de făcut dacă în vechime aşa înţelegeau discipolii să cinstească memoria maestrului şi să se smerească pilduitor înaintea virtuţilor (“de” înseamnă virtute sau putere) unui spirit transuman.

Nimic din aceste certitudini şi/sau speculaţii nu are relevanţă pentru gândire şi credinţă. Important este că oamenilor le-a fost revelat Tao! Dar ce este Tao? Foarte rudimentar, deci inexact şi de-a dreptul jignitor pentru concept, prin Tao se înţelege cale sau drum. Însă Tao este mult mai nuanţat şi mai profund, în extensiune şi în intensiune, atât la nivel ontologic cât şi la nivel logico-semantic.

Şi aşa demarează jocul fascinant al prinderii şi surprinderii lui Tao: el este vidul, noncreatul şi nonexistenţa, dar este şi esenţa care sălăşluieşte în fiinţe şi în cele mai umile lucruri (până şi în balegă şi scârnă, cum citim într-una din ilustrările lui Zhuang Zi). Tao este unic şi nediferenţiat, este absolut, necuprins şi netulburat. Netulburarea, ca virtute fundamentală a lui Tao, se datorează armoniei, adică raportului judicios dintre Yin (principiul rece, feminin, Cerul) şi Yang (principiul cald, masculin, Pământul).

Numai cine dobândeşte virtuţile lui Tao, numai acela are şansa de-a se identifica cu Tao, deci de-a deveni Om Sfânt. La Omul Sfânt, de (virtutea) este proiecţia lui Tao în lăuntrul respectivului individ. Omul Sfânt este simplu precum pu (lemnul neprelucrat), este modest şi chibzuit; doar Omul Sfânt va intra în posesia celor trei averi de preţ ale lui Tao: blândeţea, cumpătarea şi smerenia. Până şi cârmuitorilor ţării li se recomandă să fie smeriţi, căci – se afirmă în mai multe versete – cel moale îl învinge pe cel tare (apa învinge stânca, limba rezistă mai mult ca dinţii), iar cel slab îl învinge pe cel puternic…

Şi iată cum, legănat de valurile subtile ale filosofiei, deodată te trezeşti în ostroavele fertile ale moralei: o morală de bun simţ, profundă şi – totuşi – nepretenţioasă. Doar niţel ironică la adresa confucianismului, acesta făcând mare tam-tam de omenie şi pietate filială.

Nonacţiunea (nefăptuirea) este o altă virtute fundamentală a lui Tao. Rezultă de aici că Omul Sfânt, în general omul care procedează conform firii, trebuie să se abţină de la orice acţiune? Nici vorbă, pentru că şi Tao al Cerului acţionează conform firii: ia de unde prisoseşte şi dă unde lipseşte. În timp ce Tao al Pământului acţionează împotriva firii: ia de unde lipseşte şi dă unde prisoseşte!

Drept urmare, un taoist adevărat îşi va împărţi averea (nu asta recomandă şi Iisus?!), iar apoi va acţiona neştiut, mereu smerit şi în spatele celorlalţi. (N.B. Mântuitorul recomanda ca atunci când faci milostenie, să nu ştie stânga ce face dreapta). Aşadar, adevăratul taoist renunţă la patimi, dorinţe şi ambiţii pentru a dobândi esenţa: armonia, liniştea, Tao desăvârşit într-un cuvânt. În felul acesta facem cunoştinţă cu două din temele favorite ale taoiştilor:

1.Coexistenţa şi alternanţa contrariilor;

2.Relativitatea cunoaşterii (conflictul dintre esenţă şi aparenţă).

Întrucât este incontestabilă anterioritatea nonexistenţei faţă de existenţă, iar plinul nu are din punctul de vedere al taoiştilor vreo cotă valorică deasupra vidului, cum a apărut ceea ce fiinţează? Iată explicaţia dată de taoism: fiinţa a apărut din nefiinţă, iar fiinţele s-au născut din fiinţă. Sau în limbajul seducător al lui Dao De Jing: Tao a născut pe Unu; Unu a născut pe Doi; Doi a născut pe Trei; Trei naşte cele zece mii de fiinţe şi lucruri. Deci Tao este arhetipul arhetipurilor, este temeiul lucrurilor şi principiul primordial care stă la obârşia lui Unu. Prin Unu se înţelege suflul unic (qi). Din suflul unic, prin divizare au apărut cele două principii (sufluri): Yin şi Yang. În perspectivă cosmogonică, prin Doi se înţelege Cerul şi Pământul. Doi este obârşia lui Trei: Yin, Yang şi suflul îngemănat (he qi). Acest suflu îngemănat apare în urma unirii dintre Yin şi Yang. Triada cosmică este formată din Cer, Pământ şi Suveran (umanitate). Trei zămisleşte cele zece mii de fiinţe şi lucruri, adică mulţimea nenumărabilă a fiinţelor şi lucrurilor.

Pentru suprema frumuseţe a esoterismului în care se drapează taoismul, reproduc un citat de-o fenomenală conciziune: “Cine ştie nu spune, cine spune nu ştie”. Ce vrea să exprime? Pe de o parte că înţelepţii antichităţii (Pitagora, de pildă) recomandau şi practicau ei înşişi tăcerea după modelul naturii, care, se ştie, nu vorbeşte. Spre spaima discipolilor, se pare că însuşi Confucius ar fi luat hotărârea de-a tăcea. Maeştrii guru (învăţătorii Yoga) utilizează practica tăcerii şi în zilele noastre, ca un foarte eficient procedeu în vederea concentrării şi meditaţiei. La români apare înţeleptul şi mereu actualul proverb: “Vorba multă, sărăcia omului”. Pe de altă parte, pentru dobândirea virtuţilor lui Tao este strict necesar să revii la simplitatea naturală, adică să te descotoroseşti de tot ce prisoseşte, inclusiv de ştiinţa acumulată. De altfel, se afirmă răspicat că Tao poate fi trăit, dar nu poate fi rostit. Iar în versetul 81 (ultimul din cărţile taoiste), se spune: “Cel ştiutor nu se arată învăţat, iar cel ce se arată învăţat nu este ştiutor”.