Ultimele două capitole nepublicate în carte

Povestirile le-am auzit de nenumărate ori, la început ascultam pur şi simplu, aveam să înţeleg mai tîrziu dar îmi plăcea să ascult de zeci de ori poate aceeaşi poveste, aceeaşi întîmplare, deşi o cunoşteam pe de rost, ştiam ce urma să vină, uneori interveneau elemente noi pe care el şi le amintise ulterior sau poate doar le omisese înainte, am crescut avînd în minte o idee extrem de limpede, aceea că tatăl meu fugise de ruşi, de comunişti. M-am învîrtit şi eu printre ei, de fapt nu neapărat printre ei dar în plin comunism, m-am născut chiar într-un an fatidic, fatal de-a dreptul pentru România, în 1965 şi întreaga mea copilărie şi adolescenţă au fost marcate de aceste două adevăruri contradictorii, trăiam în comunism şi printre comunişti, aceia de care tatăl meu se refugiase odată, fugise, aceia care l-au urmărit şi aici în România, ca şi cum el nu s-ar fi născut în România şi nu doar pe el, de fapt ei ne urmăreau pe noi toţi şi nu puteam scăpa. Realitatea este limpede, evidentă, pe cine mai interesează astăzi de ruşi sau de ocupaţie, de cedarea unor părţi de ţară şi nu voi spune că este trist sau cinic pentru că ar fi patetic, voi declara doar că aceste lucruri mai există azi pentru el, pentru mama mea, pentru sora lui, pentru ai noştri, pentru vecinii cunoscuţi şi necunoscuţi, cei de dincolo de dealuri şi ceilalţi de mai departe, de fapt toţi fugarii, ce acuzator sună, nenumăraţi, care poate au murit sau poate că nu, pentru mine.

Ne-a povestit, ne-a retrăit prin cuvinte, tatăl meu, Ionică din familia Tonenchi, tovarăşul (?!) inginer cum i-au spus mii de oameni din oraşul în care s-a stabilit în cele din urmă, Toni, cum îi zic eu şi alţii, aproape toată lumea acum, dar el este şi va rămîne Ionică din Davideni, aşa cum îl strigau din totdeauna şi mai apoi mama, tata şi surorile lui, bunicul, unchii, toate neamurile de acolo din Bucovina, din Davideni, satul în care s-a născut şi de unde a plecat, a fugit, asta a durut, locul pe care am ajuns eu să-l văd pentru prima dată în 1972, trecuţi fiind după 1944, douăzeci şi opt de ani peste sat şi peste el, locul în care dintr-o suflare eu, desculţă alergînd, eram la apă la scăldat, la joacă, ce altă treabă aveam noi copiii decît să iscăm adevărate ploi de vară trecătoare din apa Sireţelului, ţopăind fericiţi şi nebunatici, bălăciţi precum vrăbiile în nisip în strălucirea aceea care parcă nu ne aştepta decît pe noi şi vitele sătenilor, vite care de fapt nu se bălăceau ci doar ne făceau nouă în ciudă, subtil şi înţelept bătrîneşte sugerîndu-ne că nu puteam fi stăpînii lumii, şase ani aveam, dar eram.

El ne-a vorbit, povestitor trăit prin cele trecute, ne-a amintit seri de-a rîndul, ore după ore, uneori doar mie şi mamei mele, alteori şi surorilor lui, prietenilor şi la un moment dat mama mea a început să scrie, să noteze, nu ştiu de ce poate nici ea nu ştie foarte clar, de aducere aminte să nu se uite, cine, el oricum nu va uita, nici surorile nici neamurile, nici vecinii cunoscuţi şi necunoscuţi, nici cei de dincolo de dealuri sau ceilalţi de mai departe, toţi fugarii, ei nu au cum uita, aşa ceva nu se uită, nici măcar nu se iartă sau mai ales, poate pentru mine dar nici eu nu pot uita pentru că am crescut, am copilărit cu amintirea lor care e deja a mea, sau să iert, dar nici asta nu am cum. Mi-am transferat şi mi-am asumat, voit sau nu, cine ştie, acea altra vita, acea karma permanent însoţitoare de care nu se scapă, nu se fuge şi care mai ales, nu se renegă.

Scriind tot mama mea, el povestind, amintind ce a trăit, ceea ce s-a întîmplat, lui şi lor, m-am trezit în faţa mea cu un text, o scriere, în care nu cronologia, nu scriitorul ci istoria, vremea şi cei ce au trăit-o au importanţă şi contează, mama mea a intuit, a ştiut în întreg acest răstimp alături de el, … în 48 de ani de căsnicie, soţul meu mi-a povestit de atîtea ori despre satul lui drag, despre evenimentele care i-au marcat întreaga viaţă, încît am putut urmări pas cu pas o parte din copilăria sa zbuciumată, m-am contopit cu acel băiat maturizat înainte de vreme şi parcă mă vedeam pe mine trecînd prin acele clipe, foi de hîrtie, caiete, cuvinte care m-au împins fără să ştie sau poate că da, să le transcriu, să le traduc, să le înţeleg pe de-a întregul de astă dată. Povestea lui şi a lor, a celor mulţi, număraţi sau nenumăraţi, împrăştiaţi în toate zonele ţării, ale unei ţări rotunde şi fără colţuri. Vremurile lor trăite în acel an de ocupaţie sovietică, în care cei ce făcuseră Marele Război alături de armata austriacă în Rusia, mama Rusia nu-i aşa? ziceau că ruşii sînt oameni blajini, cu frica lui Dumnezeu şi nu au înţeles decît într-un tîrziu tîrziu că hidra bolşevică poate fi atît de bestială, aşa spune tatăl meu. Pentru că poporul rus nu înseamnă asta, înseamnă mai mult, de fapt cu totul altceva şi am avut ocazia să trec prin muzica lui, prin poezia lui, să-i aflu trecerea prin istorie ca să înţeleg că şi el, poporul acesta, a fost la fel de răstignit ca şi atîtea altele. Drumul pas cu pas al bucovinenilor dinspre un loc al lor către altul ce nu va fi fost niciodată al lor, dar în care cei mai mulţi au rămas şi din care au plecat doar pe calea cu singur sens ce o vom porni cu toţii, într-o zi.

M-am apropiat de textul scris de mama după povestirile tatălui meu cu un soi de sfială, cu un sentiment de adîncă plecăciune şi în acelaşi timp de teamă. Teamă că nu voi reuşi a fi la înălţimea vieţii lui prin ceea ce urma eu să scriu, dar şi mîndrie pentru că el este tatăl meu şi a trecut în felul în care a făcut-o prin acele clipe şi toate acelea care au urmat, tuşa timpului făcînd din el un om cu totul extraordinar de la care am avut ce învăţa şi sper că am reuşit să o fac. Recunosc, şi nu îmi este cîtuşi de puţin jenă de asta, că în timp ce citeam iar mai apoi rescriind totul, nu o dată, uşoare pînze curgătoare mi se interpuneau între privire şi monitorul computerului, dîndu-mi parcă intenţionat timp să-mi imaginez că eu sînt Ionică şi mie mi s-au întîmplat toate lucrurile acelea, dar nu voi putea niciodată să fiu. Poate doar şiragul acela de sînge ce mi-a fost trecut din inima lui în vene, a fost destul de pregnant pentru a-mi oferi darul de a vedea cumva şi simţi o părticică din dimineţile trăite de tatăl meu, o fărîmă din zilele acelea, timp lung parcă fără sfîrşit, cu nopţile lor cu tot.

Ieri, de Buna Vestire, atunci cînd s-a cristalizat zodia ciumei pentru unii, toţi aceia, constituie sîmburele acestei scrieri, ieri, cînd ei au plecat pentru totdeauna, pe jos în urma căruţelor ca să se întoarcă acasă doar în vizită, ce caraghios sună acasă în vizită, ieri, dar ieri înseamnă mai mult decît atît, înseamnă înainte şi după, înseamnă tot sau aproape, totul pentru ei, nu doar un moment, nu o clipă, n-au trecut decît şaizeci de ani de atunci, o viaţă de om, unii au trăit mai puţin, el avea paisprezece ani atunci de Buna Vestire, cînd au încărcat tot ce au putut într-o căruţă şi-au pornit spre România, ce mai era şi asta că doar şi ei erau România sau poate că nu dar nu ştiau, nimeni nu va putea niciodată să scrie pe măsura a ceea ce au trăit ei, ce bine că mama mea a notat tot.

S-au pierdut copii, părinţi, s-au destrămat familii, unele s-au regăsit, altele nu, cine ştie pe unde or mai fi trăind bucăţi, fragmente, unii se caută şi astăzi, cîţiva au renunţat, alţii au murit fără să lase din mîini speranţa, cineva spunea odată,

Dacă nu m-aţi ajuns de prima dată nu pierdeţi speranţa,

Dacă nu m-aţi găsit într-un loc căutaţi-mă într-altul,

Eu undeva m-am oprit şi v-aştept.

JURNAL DE DEPARTE AL UNEI MORŢI NEAŞTEPTATE

Mai aveam de finalizat patru sau cinci paragrafe în textul Zodiei, ceea ce după calculele mele ar fi trebuit să îmi ia cîteva ore bune, cel mult o zi, cînd, în paisprezece iulie seara, cu exact şase zile înainte de aniversarea unei cifre rotunde din viaţa mamei mele, sună ea, mama mea şi mă anunţă, A murit Veronica. Reacţia mea imediată, Ce, ce nebunie mai e şi asta, cum să moară Veronica, a dat naştere răspunsului, de fapt nu unui răspuns direct căci era mai degrabă o replică, Dar ştii că era în Davideni, acolo a murit.

Scriu după cam o oră de la aflarea veştii, şocul încă nu a trecut, probabil că de aceea şi scriu, starea mea de spirit este atît de bulversată şi supusă din toate direcţiile întrebărilor, retorice de fapt, încît am impresia că doar prin scris îşi va putea reveni cît de cît la normal. Dacă Veronica ar fi murit acasă sau într-un nenorocit de spital, poate că aş fi primit într-alt fel telefonul mamei mele. Dar Veronica, sora tatei, tocmai se afla în Davideni într-o, iată, ultimă vizită acasă, în satul acela de unde plecase cu atîţia ani mai înainte, de unde fugise, am spus asta de atîtea ori, se afla într-o călătorie pe care şi-o dorise şi planificase cu multe luni înainte. Şi pentru care l-a bătut la cap şi a încercat să îl convingă pe tatăl meu să meargă cu ea, ştiind că exista un termen limită pentru a intra în Ucraina fără viză, lucru solicitat mai nou de autorităţile ucrainene o dată cu intrarea României în NATO. Ştia ea, ştiu şi eu că ăsta e visul lui, unul dintre ele, să meargă încă o dată în satul lor, să-şi atingă pămîntul, să-şi respire livada, să-şi mai vadă toloaca şi oamenii de zăpadă lăsaţi pe malul Sireţelului într-un început de anotimp fără sfîrşit, însă împrejurările au fost lăsate de aşa natură încît lui i-a fost imposibil să plece cu ea, să se întoarcă împreună.

Şi aşa a plecat Veronica singură spre Davideni, aşa am aflat noi că în momentul în care a coborît din maşină în faţa nu ştiu cărei case din satul acela, amănunte încă nu cunoaştem, a păşit pămîntul ei şi a murit. Dacă aş spune că a plecat şi că s-a întors acolo ca să moară, aş greşi fundamental şi ar suna cel puţin patetic, eu cred că s-a dus acolo tocmai ca să trăiască, dar întîmplarea, doar întîmplarea a făcut ca ea să moară în gestul în care talpa ei atingea praful satului aceluia, Davideni, pe care l-a purtat cu ea de-a lungul unei ţări întregi în timpul acelei fugi şi pe întreg răstimpul refugiului, o viaţă întreagă. A mai respirat o dată aerul în care s-a născut atunci, demult, şi a murit. Tatăl meu şi-a dorit mereu, din acel ultim 1972 încoace, o întoarcere în satul de unde s-a refugiat, a fugit, acum nici măcar dureros nu mai sună, e ceva gol, căci iată ocazia s-a ivit şi cu ce preţ, cu ce ne-negociate condiţionări cu nu se ştie cine sau nu mai vrem a şti, acum are posibilitatea, ba chiar trebuie să meargă acolo ca să ridice şi să aducă trupul mort al surorii lui.

Din cîte ştiu eu la ora asta, căci un jurnal fiind trebuie respectată orice informaţie corect cronologic sosită, el nu va ajunge în Davideni ci doar la Storojineţ, acolo fiind deja ajunsă Veronica. Trupul ei. Că ora la care obligativitatea vizei va fi deja trecută, el doar prin bunăvoinţa autorităţilor ucrainene mai poate ajunge la Storojineţ, că timpul trece mult prea repede pentru o fugă, ce sarcastic sună asta, la Davideni nu contează, el va ajunge aproape de acolo, la doar cîţiva kilometri de satul acela dar fără să-l vadă, fără să-l atingă, va putea doar să-l simtă, să-i adulmece mirosul, amintirea, în timp ce-şi va lua sora în braţe pentru un drum înapoi, ultimul drum înapoi spre un cimitir dintr-un alt pămînt, dintr-o altă ţară de-acum. Tot ce-i va mai spune el surorii lui va fi, Lasă, uite vezi acolo, nu prea departe, peste astea două dealuri e Davideniul nostru, casa noastră, grădina cu meri, acum eşti aici, toloaca din faţa casei, vezi tu oamenii ăia din zăpadă ce-i făceam cu nas de morcov şi mîini de mătură şi tufişurile de la marginea pădurii şi malul Sireţelului unde am înotat eu cu Dumnezeu printre stropii ăia de zăpadă, nu ţi-am spus niciodată dar tu ştii de-acum fiindcă eşti cu El şi El e cu tine, ochii de cărbune ai voştri, acum eşti acasă, de ce ai murit tocmai acum. Iar el va pleca din Storojineţ şi nu-şi va fi văzut locul visat şi plîns dar cu sora-i în braţe, povestindu-i, amintindu-i de Davideni fără să-l revadă, fără să-l atingă decît indirect, prin trupul ei ajuns acolo, prin palmele Veronicăi umplute de pămîntul unei uliţe din sat, iar ochii lui vor păstra o infinită vreme ultima imagine, ultima rază a soarelui din Bucovina aceea, apunîndu-se sub pleoapele ei.

***

Aşa a ajuns tatăl meu în Davideni, fără a şti, fără a o face decît prin sufletul acela dus deja şi care era unul cu al său.

Pe urmă totul s-a derulat conform unei înmormîntări anunţate, tatăl meu a ajuns în Storojineţ dar nu în Davideni, o zi întreagă au durat formalităţile, declaraţiile, hîrtiile, birocraţia, şpaga în toate direcţiile pentru a-i putea asigura Veronicăi drumul înapoi. Înapoi spre cimitirul străin ce o aştepta, singura legătură cu pămîntul închiriat fiind osemintele soţului ei, tot un fugarMi-e rău, mi-e rău şi a murit. Aşa a fost. ca şi ea, ca aceia de peste dealuri şi ceilalţi de mai departe, ca fratele ei, dar ea a ajuns în Davideni, era curtea unei verişoare, s-a sprijinit de poarta casei şi a zis,

Şi nici măcar nu a mai apucat să spună, nici măcar nu era nevoie, mîna ei pe poarta intrării, cine trebuie să afle va afla sau va visa, cei trăiţi la fel vor şti, vor recunoaşte gîndurile ei, cuvintele ei de pe urmă, chiar dacă nerostite, Eu undeva m-am oprit şi v-aştept.