Jurnalul meu
Ziua cea mai lunga
Când iubesti viaţa nu mai contează ca ai pierdut şansa de a participa la facerea lumii,la alinierea rostului .
O inimă care bate năvalnic e mai puternică decat tot ceea ce înseamnă tristeţe ,de priviri răsucite în intunecimi necuprinse.
Inveţi să trăieşti cu toate elementele arhitecturii tale,cu zâmbete ,cu ploile sentimentale care răpesc seninul .
Ce mai face speranţa ?
Ne mai viziteaza cândva cu glasul pierit ,cu mâinile adâncite în buzunarele sufletului.
Si viaţa ta continuă la a mea, la fel ca a lor ,rupând consternat o filă şi apoi alta şi apoi….. nu mai ştiu.
Zâmbeşti şi în jurul tău se aglomerează idei de viaţă , zâmbete de copii care omagiaza jocul de-a v-aţi ascunselea.
Am amanetat speranţa pentru a lăsa locul ridicolului,iubirea ieftină ,pe care au căzut petale de flori.
Şi viaţa ta continuă ,şi mai zâmbeşti uneori în parcul cu castani în care te refugiezi pentru a te conecta la sinele universal.
Înveţi să trăiesti cu toate elementele arhitecturii tale,fiecare experienţa traită se transformă într-un strop de inţelepciune.
Contează să răspunzi la stimulii care te rănesc într-un chip perfid,să inveţi să îţi pese chiar dacă altora nu le pasă.,să-i priveşti în ochii de sticlă pe cei care au responsabilitati de care nu işi dau seama.
O inimă care bate năvalnic undeva ,care simte durerea si puternica ei rezonanţă.
Suntem ceea ce gândim în momente de cumpană,suntem un soi de refulare vehementă,acceptându-ne soarta cu evlavie.
O inimă care bate năvalnic,e mai puternică decat haosul primordial al puterii osândite la neştiinţă ,decat aroganţa parvenirii şi snobismul ei.
Iubirea rămâne stingheră ca un vis din care te trezeşti mirosind a flori în fiecare dimineaţă.
Eşti original prin faptul că viaţa ta sfidează banalul şi ia o intorsatură dramatică, pentru ca totul are un rost pentru tine, un echilibru în tot şi toate.