După cum ne face cunoscut, Lelia Mossora s-a născut într-o noapte, pe 26 iunie 1951, într-un târg moldovean aproape de Cotnari, s-a grăbit să vină cât mai repede pe lume… să respire, să plângă, să se bucure, să trăiască şi probabil să scrie ce scrie azi, poezii din adâncul inimii!

După şcoala primară, gimnaziu şi liceu, urmează facultatea de litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, secţia română – franceza. Funcţionează ca profesor la mai multe şcoli, până prin 1990, când, după cum ne relatează domnia sa, are „privilegiul” să lucreze la şcoala unei case de copii din judetul Iaşi, loc în care a putut să descopere sufletul copiilor aşa cum nu ar fi reuşit altundeva: „Am lăsat acolo o parte din mine şi anii aceia m-au marcat profund pentru că acei copii ştiu să dăruiască tot ce au în alt mod decât copiii din şcolile obişnuite. Acolo am plans pentru prima oară la o serbare de Crăciun… Acolo am simţit atingerea aceea caldă a copilului în căutarea eternă a mamei…”

În prezent profesează la o altă şcoală destul de apopiată ca locaţie… de „şcoala cea veche şi minunată”, şcoală în care a lucrat 9 ani, dar care acum nu mai există… Îşi  împarte timpul între elevii săi, casă, scris şi mirajul internetului, loc unde am întălnit-o şi unde i-am admirat creaţiile literare!

Într-unul din e-mailuri, vorbind despre poezie, mi-a scris: „Nu am realizat mare lucru în viaţă, dar mă laud cu doi copii superbi, cu respectul care mi-l dau foştii mei elevi când mă întâlnesc pe stradă şi poeziile pe care le-am scris în număr destul de mare…”

Credeţi că este puţin? Eu, nu!

Leliei Mossora… o poetă cu har! 

George ROCA

Sydney, Australia

http://reteaualiterara.ning.com/profile/LeliaMossora

http://blog.voxword.com/LELIA/

http://www.poezii.biz/poezii.php?author=12213

Alergătorul de cursă lungă

Alergăm…

Alergăm…

Să ne descoperim pe noi

în noi înşine…

Să descoperim ce se ascunde

dincolo de Eu si Tu.

Alergăm si nu vedem

decât rareori

răsăritul sau apusul soarelui.

Alergăm

si nu simţim parfumul aşezat pe flori

între sărutările dimineţii.

Alergăm şi nu deosebim ochii celui de lănga noi

de seninul cerului.

Amestecăm mângâierile

cu adierile vântului,

şoaptele de iubire

cu murmurul valurilor

presărate pe ţărm

în dantele albe de spumă.

Alergători de cursă lungă –

încercăm să vedem capătul drumului

printre lut si stele,

printre pietre si zborul păsărilor,

printre trunchiurile mestecenilor – lumânări în noapte

si Calea Lactee obositor de albă,

printre lacrimi si zâmbete ,

pierderi si…regăsiri,

deziluzii si concretul  atât de rar atins …

printre căutari si NEsperanţă.

Şi mereu suntem pustiiţi

ca un deşert fara oază,

ca o vară fără ploi,

ca o casă fără icoana

la care ne închinam în copilărie,

pustiiţi de tot parfumul atingerilor cerşite mereu,

pustiiţi ca un drum fără capăt

Şi…toate astea…

pentru că am crezut putem păstra concretul

fără să avem grijă de aripile păsărilor călătoare

ostenite de prea multul zbor

deasupra lumii…

Nordul din mine

Ai devenit rugăciunea mea de seară.

Fără ochii tai

nu pot privi lumea.

Fără mâinile tale

nu pot pipăi infinitul.

Fara buzele tale nu pot săruta florile.

Fără degetele tale nu pot cânta simfonia

iubirii nesfârşite.

Fără tălpile tale nu pot călca

frunzele veştede din altă toamnă.

Ti-am invăţat chipul pe de rost…

şi l-am aşezat pe faţa mea

ca să pot privi prin ochii tăi,

ca să pot gândi cu gândurile tale,

ca să pot săruta cu buzele tale,

ca să pot mângăia cu mâinile tale.

Am invăţat pe de rost fiecare gest al tău

ca să mi te întorc în suflet

ca pe o poveste cu îngeri…

Ţi-am învăţat paşii pe de rost

ca să-i opresc la pragul meu.

Şi am  chemat iubirea într-un botez de lumină nouă

ca să o aşez pe fruntea ta 

de rege neîncoronat al Nordului din mine.

Sunt o picătură…

de ploaie

strivita între pleoapele tale

grele de visuri .

Sunt un gând

rătăcit în părul tău ,

roua dimineţii târzii

incendiate de soare ,

sunt secunda – boaba de nisip

cazută în clepsidra

fără de sfârşit.

Visul…

Vreau visul tău,

vreau degetele tale,

vreau pielea ta,

vreau sângele tău,

te vreau pe tine

tot…

Tu eşti soarele meu,

eşti valul care mă trezeşte,

eşti parfumul nopţilor mele

pline de singurătate,

eşti visul meu

dintotdeauna…

Eşti răsăritul  si apusul,

eşti luna

care ascunde lumina ochilor mei,

esti adăpostul gândurilor mele…

Eşti pădurea

care imi dă răcoarea,

eşti râul

care îmi binecuvânteaza trupul…

Iţi dau mâna,

liniştea

si puritatea sufletului meu…

Iţi dau mâna

ca să construim un castel de aur

al visurilor noastre…

Iţi dau umărul meu

pentru zilele tale pline de nori…

Iţi dau întreaga mea viaţă

ca să atingem împreună infinitul…

Vrăjitorul cuvintelor

Eu sunt vrăjitorul cuvintelor,

cel care framânta silabele cu sângele lui.

Eu sunt vrăjitorul luminii,

cel care închide întunericul

în sâmburi de cireşe amare,

cel care adună ploile

în matca râurilor,

cel care seaca izvoarele lacrimilor

cu sărutări de soare.

Eu sunt vrăjitorul

care face cuvintele sa cânte

sub frunţi înnegurate…

Te aştept  pe tine ,

un menestrel de sub vechiul turn,

o umbră care se furişeaza pe lănga ziduri

căutând un om…

Sunt aici ducând  cu mine

răni de dor,

ţinănd în mână

fluturii albaştri ai nopţii

în care ne atingem

doar sufletele.

Unde mă cauţi ?

Sunt aici umblând cu tălpile goale

pe liniştea de mânăstire… aşternută între noi.

Sunt aici să înţeleg

de ce se ivesc zorii atât de târziu.

Sunt aici să te învăţ adevăruri

ascunse în seminţe de mac.

De-a Dumnezeu…

Să încercăm să creăm

 pămaîntul

din lutul amestecat cu suspinele

generaţiilor apuse,

apele

din lacrimi,

lumina

din sclipirea de diamant

a zâmbetelor,

aerul

din puritatea lunii

răsfrânta în ochii iubitului,

timpul

adunând distanţa

dintre ieri şi mâine…

Să încercăm să creăm

gândul

din tresărirea frunzelor în zori,

mângâierile

din adierea vântului abia născut

din foşnetul mătăsii,

sărutul

din încleştarea mării

cu pământul,

căldura

din îmbrăţişarea uimitoare

a primului sărut,

Să încercăm să creăm

patima

din roşul adunat

în macii treziţi pe buzele noastre,

iubirea

din ceasurile de veghe asupra

întâiului născut,

frumosul

din oglinda închipuită

a iubirii veşnice…

Să încercăm să creăm

toate acestea

şi

vom vedea că

suma tuturor

este în

NOI,

cei care suntem

poezia universului.

Vine un timp…

al tăcerii…

Vine un timp

când izvoarele

se întorc în matcă…

Vine un timp

când stelele cad

roi

de pe cer

vestind sfârşitul începutului…

Vine un timp

pentru trezirea din vis…

Dintr-un vis ce se voia

realitate.

Vine un timp

când doi

înseamna doar

fiecare departe…

departe…

Vine un timp

când florile mor,

când parfumul lor nu mai este acelaşi.

Vine un timp

pentru toate,

dar nu şi pentru

NOI…

Vine un timp în care

tristeţea seacă toate lacrimile

neplânse încă…

Vine un  timp al adevărului

atât de crud

încât verdele  frunzelor îl absoarbe…

prin toţi porii…

Vine un timp

când cad măştile

şi suntem

iar

noi,

cei

trişti

şi goi…

mai goi cu acele câteva clipe 

de fericire furată,

minţită,

înşelată,

sperând…în fantasme…

Tu esti  fata morgana…

Niciodată nu te voi putea atinge…

Niciodată nu voi bea apa

sufletului tău

de care îmi este atât de sete…

Niciodată…..

                              Lelia  Mossora