Virste

Vîrste /  Artă / Dialog / La Nouvelle Poètesse / John Doe

VÎRSTE

Ce bătrînă era mama la patruzeci de ani…

Şi ce ridicol mi se părea

cînd plîngea la filme de dragoste

sau voia cu tot dinadinsul

să-mi împletească fantastice codiţe…

Am patruzeci de ani! Ce tînără sînt!

Nu-nţeleg de ce fetiţei mele i se pare ridicol

că-ncerc s-o sărut uneori pe obraz

şi o prezint lumii, cu mîndrie: „Fetiţa mea!“.

În curînd voi fi poate bunică

şi le voi citi nepoţilor noile poveşti ale secolului 21:

despre teoria relativităţii reloaded,

despre disecţia sentimentelor

(ca broaştele vor fi deja extincte!),

despre sfîrşitul lumii –          

asteroidul care va veni în anul 3000

şi, nemaigăsind dinozauri, va nimici omenirea.

„Şi pe urmă, bunico?“

Pe urmă se vor naşte alte animale

(fiinţe, creaturi, organisme –

cum vreţi să le ziceţi, copii)

care vor trăi fix patruzeci de ani.

ARTĂ

Motto: „Arta de astăzi trebuie

să te lovească în figură.“

(Dan C. Mihăilescu,

la emisiunea „Parte de carte“)

„Fie-ţi milă de mine

şi fă-ţi rost de-o adresă,

ia-ţi un nume, o înfăţişare, acolo,

cît de cît!“

i-am spus necunoscutului blajin ca un sfînt

ce mă strîngea c-un curcubeu de gît.

În fiecare noapte el atenta

la viaţa mea

în glumă aproape

să mă sperie numai, căci spaima

porneşte motorul ruginit al inimii, uneori.

Şi eu scriam, neobosită, scrisori

către necunoscutul blajin

şi-l construiam, puţin cîte puţin

în fiecare iarnă –

din ce găseam

(cuvinte vechi, frînturi de melodii,

fulgi de îngeri, beteală şi ciocolată…).

Ce dacă nu îl cunoşteam?

Îl voi cunoaşte odată

şi-odată

şi, poate, încă o dată… speram.

Să-ţi cunoşti opera – nu e greu.

(am recitit aceasta poezie –

şi-aş fi jurat

că nu am scris-o eu!)

Gata. Idolul e construit,

are certificat de calitate,

bare de preţ şi etichetă.

Seamănă un pic cu tata,

un pic cu Dumnezeu,

un pic cu soarele, un pic cu o statuetă

de Oscar, de lut ars

ori dintr-un preţios minereu.

Nu l-am proiectat eu.

Nu ştie vorbi, el doar cîntă.

Are coloana, din păcate, frîntă

(n-au observat CTC-iştii)

fiindcă i-am făcut creierul prea greu.

Vorbesc cu el. Se pare că m-ascultă.

Cine dă dreptul fulgilor de zăpadă

să danseze pe melodia lui,

cine dă dreptul mîinii mele

să-i scrie?

(cea mai frumoasă melodie

cea mai albastră scrisoare

cei mai nebuni fulgi…

Ce va ieşi, Doamne, din harababura asta?!)

Gîtul i se frînge.

Capul îi cade pe jos,

grotesc de frumos.

Fără sînge.

Fire, cipuri, silicon.

Mă priveşte – bonom, sau binom, sau

Doamne păzeşte…

Îi aşez capul la loc.

Lumea începe să se nască din nou.

Şi totul datorită mîinii drepte

înarmată – mă scuzaţi! Prelungită

cu un stilou.

DIALOG

Sufletul bate cîmpii

gîndul suferă

inima e un organ transplantabil

(prin urmare nu neapărat necesar!)

dorul rimează cu un nor

ce se destramă într-o clipă…

(versul alb versus rimă –

ah, ce lux!

şi totuşi…)       

– Cu ce te mai joci azi, suflete?

– Cu gîzele care trec strada pe verde

cu pekinezul pe care trebuie să-l imortalizez

în dicţionar

înlocuind cuvîntul „prieten“…

(acum gata cu luxul!)

…cu răţuşca de cauciuc ce pluteşte-n cada cu spumă

cu o şaradă

(că nici o glumă, ştiţi, nu e glumă)

sau chiar cu o gumă

de mestecat

din care să fac baloane uriaşe ce se sparg

şi se lipesc apoi de nas

cu un sentiment de pripas

găsit, ca un nasture,-n iarbă

cu o barbă

de Moş Crăciun personal

cu boboceii de gîscă îmbrăcaţi pentru bal

cu o jucărie nouă ce mi se permite doar mie

(versificaţie uşoară, nu poezie!)

cu chitara albastră la care nu ştiu să cînt

cu toate stelele de pe planeta Pămînt

şi cu întrebările toate

(cel mai greu se ajunge la simplitate –

şi ăsta nu e un sfat!

E un fapt constatat

coborînd munţi şi escaladînd văi

cu mii de julituri şi vînătăi

şi lecţii ne-nvăţate, ăhăi…)

şi cu toate

jucăriile din sac

la un loc…

– Ce faci?!

– Ce crezi că fac?!

Mă joc!

LA NOUVELLE POÈTESSE

Ea trăia, să zic aşa,

din:

îndrăgostiri fanatice şi dese

cum îi stă bine unei poetese…

Se-ndrăgostea

de:

un frumos semizeu

cu şoşonii-n antreu

semiluna de vară

ce ofta în cămară

un sfios semicerc

să pricep nu încerc

un timid semiton

de culoare sau ton

de o semivocală

amintire din şcoală

semispaţiul din vis

ca un rai mult promis

o seminţie de cuci

guguştiuci / eunuci…

Şi ţinea seminar

ca să vadă mai clar

printre semiperdele

de ce sînt toate rele –

lucrurile, măi frate,

de-s doar pe jumătate…

de-s aşa… şi aşa…

Des se-ndrăgostea ea

sincer, fără perdea,

şi platonic şi-absurd

de un zeu muto-surd

de un vers zigzagat

de-un bărbat deghizat

într-un Verde-mpărat…

Ce păcat! Ce păcat…

Ea se-ndrăgostea, aşa,

de eroi din mucava

tare trist şi tare des…

Voilà

    la nouvelle

         poetèsse!

JOHN DOE

I need a hero…

Ba nu, eroul are nevoie de mine

să-l imortalizez în poezie!

Vai, mie,

omul fără umbră se apropie

cu sufletul gol

îmi spun: another brick in the wall

îmi spun: suflet gol, fără haină

sau suflet fără umplutură?

Cuvinte dulci se topesc pe gură

cuvinte rele stau la sfat de taină

cuvinte-fără-de-lege irump, bete…

Şerpi de meduză-n loc de plete

We need a hero

No, we don't

sufletul e zănatic şi tont.

Eroul trece, trece, trece

eu mă îmbăt cu apă rece

în speranţa că Mîine va fi venit

cu un erou mai fresh, mai dichisit.

Hey, teacher, leave the kids alone

se cîntă obsedant la telefon

în timp ce la TV lumea poartă o conversaţie intelectuală

cu clona mea din vremuri de din şcoală

(cea deşteaptă, adică,

cea care citea şi scria şi visa

cum naiba de e ea clona mea?!)

 I need a hero

dar eroul a trecut de mult

face alte fapte bune acum.

Cineva stă zăpăcit de soare în drum

şi-ntreabă toţi trecătorii

(şi luna şi stelele, galoşii, umbrelele

zmeii zînele zburătorii…):

– N-aţi văzut un cal maro?

– Da' cine-ntreabă?

–         John Doe.