Jurnalul meu
Valentin Marica – Versuri (III)
Neînduplecat, ochiul…
Zăpada îşi adună săruturi la glezne,
mieii să se nască uzi de cer.
Vinovat e lutul.
Vinovat e braţul cumpenei
ce nu mai coboră, ungher.
Mai ninge o oră într-un sfârşit de vis,
peste ochiul icoanei,
peste abis.
Duminica pune steaguri albe
pe gură de zori,
e loc de tânguire
în ninsori.
Prundiş
Ce plutire în mătasea zidului,
ce pendul al durerii
măsoară începutul de zi?
Toţi peştii lumii vor ieşi din ape,
apele seca-vor…,
doar mâna mamei mal va mai fi.
O frunză cade peste intrarea în moarte,
un rob se dezbracă de ultima cămaşă,
arămiul din ierburi arde,
în nările tale dimineaţa e doar o cravaşă.
De mult, aripa e la poartă de rai,
golul din ochi cade în golul din cuib,
gura e semnul să stai.
Podul se surpă când râul
mă prinde în zumzet să ştiu
câte zile e rădăcina-n prundişuri,
câte clipe trupul e viu.
Rostogolirea cercului
Pentru încă o întindere de mână
să mai fie
zarea
din euharistie…
Pe când în frunze se deşiră gândul,
morţii mele
îi veniră rândul.
Cade perdeaua mâncată de molii,
în mâini mi se pune toiag
de magnolii
şi-n cuta odăjdiilor răsfrânte
miezul de pâine
din câteva cuvinte.
Pâlpâie nădejde la altar…
Cercul
se rostogoleşte iar…
Naştere din naştere
Am deschis
uşile împărăteşti ale unei margini de sat
pe când se puneau lumânări
la trunchiurile copacilor
ca să vină mai repede în iesle viaţa.
În mijlocul mesei
eram susurul cinei.
Peste leagăn
taina dintr-o boabă de strugure
se auzea ca o apă curgătoare.
Drum
În zvâcnetul ochiului
îţi măsor liniile mâinilor albe.
Mă acopăr cu ele…
E ca şi cum aş întinde peste iarba pieptului meu
mătasea liniei de orizont.
E ca şi cum aş ocoli o insulă care arde
sau într-o noapte
o făgăduinţă.
Trecând muntele
Iarba atinge neuitarea…
Aş vrea să adorm, să visez muntele.
În cel mai ascuţit unghi din geometria zilei,
membrana cuvântului
vibrează cât ploaia.
Malurile au capul plecat în fierul nisipului.
Durerea altei naşteri îşi întârzie amiaza.
Pe cărările schitului
Secerători tăcuţi caută aburul laptelui.
Numai eu am rămas lângă cuibul dropiei…
Secerătorii îmbătrânesc în somnul de-o clipă…
Cad grizi de iarbă din trupurile lor.
Frunza bpe care a stat melcul o amiază
e ochiul lor de apă la poarta raiului
firidă sărutului.
Sub vârtejul umbrei
mâna arată că cerul e pasăre călătoare…
Cină târzie
La masă, acelaşi gest încetinit
de a împinge paharul spre margine.
Mai văd
doar girafele umbrelor
peste îmbătrânirea rugăciunii.
Prin crucea mâinilor, trece un cerb
izgonit dintr-o dragoste.
Ipoteză
Jocul de-a ziua echinocţiului a început.
Ai trasat cercul…
Pasul trebuie să-ţi fie cât întinderea mâinii,
sărutul, secantă la pleoapa sub care
se întoarce în somn cuvântul.
Întâmplarea atârnă de vârful muntelui:
Pasul e mai mare decât întinderea mâinii.
Jocul se rupe în două.
Statui
Zare se zbate pe umerii pietrelor.
Piatra creşte din apă.
Piatra creşte din bărbat şi femeie,
înmuindu-se unde gurile de iarbă
de-a curmezişul aducerii-aminte
tulbură chinul cuvântului.