Valentin Marica – Versuri (I)

Sotto-voce / Îndurarea amiezii / Iartă-le lor… /Relicve / Semn în cădere

Sotto-voce

Ninsoarea îţi închide, mai întâi, ochiul…
Apoi, tremurul mirtului.
Întinzi pânza
peste oul păsării de smarald,
peste păcatul celor ce aşteaptă
să semene cu chiupul tău.
Ziua e plaur,
acoperind sticloase puşti de vânătoare.
Răscrucile,
unde ne măsurăm mâinile,
se leapădă de iarbă.
Cuvântul
e o picătură de sânge
în colţul gurii.

Îndurarea amiezii

Cânt poruncile tale…
Le învelesc în schitul numelui meu.
Ziua întinde umbrele mântuirii,
sălaş în rotirea firului de iarbă.
Arborele amiezii e crucea curgătoare
pe care o duc în braţe,
pe când cea mai albă frunte,
în bătaia soarelui,
e mormântul,
vaierul…

Iartă-le lor…

Umbra apei
mişcă iar căpătâiul.
Împart fărâma de soare,
Întâiul.
Nu pot striga cuvântul…
Numai în timpanele melcilor
începe alintul.
Malurile se încrucişează,
piept gol,
se încheagă aerul
peste fiecare deget
rotocol…

Relicve

Rădăcina-i fereastră.
Strigătul taie
cununa de spini.
Ce plin e ochiul
de vini!
Palma,
buza fântânii,
înghite în tremurul ei
banul ruginit
căzut
din ascunzişuri de zei.
Se mai face un semn.
Zăpada se ridică-n altare.
Ochiul toamnei cade
os alb în uitare.
Leg fâşii de ceaţă
în nume
sub singurul arbore
cu umbră
ce-a mai rămas în lume.

Semn în cădere

Greieri ling amiaza,
ţiuit într-o aducere-aminte,
înger de granit,
joc cu boabe de linte,
pas de paparude,
fulgere
înfăşurându-le să le ude…
Privirea cade în gol.
Pământul
e acelaşi rotocol…