Unul din îngerii mei este Îngerul iubirii

Văd îngeri… În jurul meu sunt numai îngeri… Nu, nu este posibil. Doar nu am murit! Nu sunt în Paradis… […]

Văd îngeri… În jurul meu sunt numai îngeri… Nu, nu este posibil. Doar nu am murit! Nu sunt în Paradis… Nu, nu se poate. Cu siguranţă visez. Oh!… Îngerii se mişcă. Vin spre mine… Da, se îndreaptă toţi spre mine. Încep să tremur. Simt asta… Totuşi, este prea multă lumină… Ce Soare puternic… Da! Vine dimineaţa. Am să mă trezesc, iar acest vis frumos se va termina ca şi cele din nopţile trecute… Cu bine îngeraşilor, mi-a făcut plăcere să vă cunosc, îmi sunteţi simpatici, dar în curând am să deschid ochii şi am să vă părăsesc. Am să vă las aici până mâine la aceeaşi oră. Promit că nu voi întârzia.

Degeaba… Îngerii, nu şi nu! Se apropiau din ce în ce mai mult de mine. Dar faţa?… Nu le văd faţa. Este prea multă lumină. Cu cât vin mai aproape cu atât nu îi mai desluşesc. Uite! Unul vrea să pună mâna pe mine… Da! Stai! Unde i-au dispărut aripile!… Nu, nu se poate. Un înger fără aripi!?… Poate nu este înger. Dar ceilalţi toţi au aripi! Da! Uite! Cel mai mare are chiar mai multe aripi. Una, două, trei şi cu încă trei sunt şase. Da! Are şase aripi… O fi vre-un înger de un grad superior. Cine ştie, poate vreun comandant de cete îngereşti… Da! Am auzit eu că îngerii se împart în cete şi stau în funcţie de importanţa lor aproape de Dumnezeu. Dar de ce acest înger care vrea să mă atingă nu are aripi!? Ce s-o fi întâmplat cu el! Este bolnav!? Este din altă ceată de îngeri care nu poartă aripi! Ori poate…

Nu! Nu cred că este un drăcuşor deghizat… Nu! Nu se poate ca printre atâţia îngeri să se strecoare un drăcuşor… Şi în plus, nu s-ar simţi prea bine în atâta lumină, ori s-ar stingherii printre atâţia îngeri. S-ar topi de atâta sfinţenie şi bunăstare divină… Aripi, aripi, aripi… Dar poate nu toţi îngerii sunt purtători de aripi. Da! Sigur! Cu siguranţă nu are cum să fie un împeliţat deghizat. Este dintr-o altă specie de îngeri, fără aripi, poate din acei îngeri care nu au nevoie de zbor… Dar eu ştiam că toţi îngerii zboară cărând rugăciunile noastre la Dumnezeu, ori zburând mereu către oameni, păzindu-i şi îndrumându-i, povăţuindu-i şi ajutându-i când aceştia au mare nevoie de sprijin divin pentru a trece peste situaţiile grele ale vieţii…

Gândurile mi se succed cu repeziciune. Dincolo de mirările şi întrebările care mă năpădesc şi îmi încearcă raţiunea, se mişcă în afara acestei facultăţi de judecare, limpede ca la un om treaz, cele mai albe chipuri, aproape absorbite de Forţa Divină, şi cele mai misterioase siluete, aproape perfecte. Raţiunea îmi problematiza situaţia, iar imaginaţia deborda într-o lume pe care prima nu o mai stăpânea şi îi pierdea controlul. Înainte ca primul înger, cel fără aripi, să mă atingă, într-o linişte în care doar gândurile le mai puteam auzi, am realizat că locul acesta plin cu îngeri, poate fi unul pe care mintea umană nu îl poate descrie în termenii unei limbi comune, decât ca vis… Citisem undeva că visele sunt locul unde omul proiectează neîmplinirile din timpul de veghe, ori locul unde imaginarul generează fantasme ale inconştientului, pentru ca prin această direcţie, de la inconştient către conştient, să se aducă în conştiinţa umană şi în memoria sa colectivă, aspecte ale raportării realităţii sale cu o realitate insensibilă, supranaturală, ori care nu depinde de forţele degajate de om. Cu alte cuvinte, ceea ce numim vis este locul de confluenţă a două realităţi, cea a conştiinţei şi cea inconştienţei, locul în care refularea joacă rolul de eliberator al factorilor negativi responsabili de indispoziţia din starea de veghe şi rolul de compensator al factorilor pozitivi responsabili de buna dispoziţie. Ambii factori excită organele nervoase şi creează confortul sau disconfortul.

Tot acolo, citisem că visul este o succesiune de imagini. Reluarea şi continuarea nereuşitelor sau împlinirilor, accentuarea şi indicarea unor aspecte cu rol profetic şi de dejávue…

Primul înger m-a atins şi am simţit palma sa pe umăr. Am început să tremur, iar toată teoria mea despre vis îşi pierduse din consistenţă. Acesta nu era un vis, iar imaginarul necesar era o iluzie a unei realităţi, dintr-o lume pe care omul nu o percepea ca fiindu-i proprie. Când m-a atins şi al doilea înger am îngheţat. Mi-a încremenit fiinţa împreună cu tot aparatul meu raţional, deja defectat şi pus în situaţia de a genera paradoxuri. Trebuia să rămân mut şi aşa am rămas o vreme, până când toţi îngerii m-au atins. Abia atunci m-am eliberat de prejudecăţile realităţii înţelese în parametrii unei lumi antropice.

Nu era un vis, ci o realitate… Adevărata realitate, adevărata lume. Înţelegeam aceasta nu că nu mai gândeam cu raţiunea umană, ci pentru că mi se spunea… Da! Îngerii îmi vorbeau, îmi injectau gândurile lor în minte, iar odată cu sentimentul dezrădăcinării deveneam mai uşor. Toţi ochii lor erau aţintiţi asupra mea. Simţeam cum fiecare vroia să îmi spună povestea lui. Gândurile lor erau un fel de limbaj care se implanta în gândul meu. Într-o clipită am înţeles că fiecare dintre cei de faţă făcea parte din viaţa mea pământească, fiecare având câte un rol într-o anumită etapă a acestei vieţi… Am înţeles că acel înger a rămas fără aripi pentru că i le-am tăiat eu în copilărie, iar aripile unui înger nu se mai pot regenera. Era primul meu înger…Cel de la care am învăţat să râd… Îngerul cu şase aripi era îngerul adolescenţei mele… Cele două perechi de aripi în plus sunt rămăşiţele unui portret imaginat atunci când mă supărasem pe el… Atâta timp cât acel portret încă nu a fost distrus el este nevoit să poarte trei perechi de aripi.

Nu mai simţeam nevoia să gândesc, ci doar să mă minunez. Ce era mai frumos decât să fi în preajma îngerilor propriei vieţi. Contemplarea lor îţi monta aripi invizibile. Eliberarea minţii de prejudecăţi şi acceptarea unei alte realităţi te sustrăgea din lumea visului şi îţi propunea altceva… Poate o altă lume… Ori, poate, o altă viaţă.

Poveştile îngerilor erau fascinante. Incredibil cum putem noi oamenii să uităm de ei, cum putem să-i eliminăm din conştiinţa noastră. Îngerii noştri sunt cele mai sigure forme de memorie. Lucruri pe care părinţii au uitat să ni le amintească, pentru că şi ei le-au uitat între timp, le putem afla de la cei care ne sunt mereu aproape, prietenii noştri invizibili. Unul dintre ei, îngerul bucuriei, înainte de a-mi spune că bucuriile se uită cel mai repede pentru că sunt trăite cu intensitate, îmi amintise de o întâmplare în urma căreia am fost bucuros pentru prima data. Şi nu îmi vine să cred că nu aveam nici un fel de idee despre existenţa acelor clipe, când, după ce mi-am descleştat limba şi am început să articulez primul cuvânt, am spus în loc de mama: tata… Şi-am râs atunci, m-am bucurat…

Îngerul cărţilor îmi amintise despre Motanul încălţat, prima carte pe care am citit-o şi despre Lev Nikolaevici Tolstoi al cărui roman Război şi pace mi-a deschis apetitul pentru literatură. Îngerul vorbirii îmi amintise de toate vorbele mele celebre, cu care am intrat în amintirea celor apropiaţi. Despre celebra frază de pe vremea când nu ştiam prea bine să vorbesc dar uzam de faptul că aveam privilegiul de a comunica: Lucă hăi! Vino-ncoa’! Pouă-n cap!…, despre vorba de duh cu care mă ţine minte şi acum o mătuşă: Leană! Sări cu burta!…, ori despre lecţia de etică a copilului educat: Linişte!… La masă nu se vorbeşte!…, cuvinte cu care mă ţin minte mulţi oameni, nu pentru că sunt banale şi uşor de ţinut reţinut, ci pentru că au fost spuse tocmai într-un moment în care nu se cerea linişte.

De asemenea îngerul tristeţii m-a făcut în sfârşit să înţeleg de ce am fost cel mai trist dintre colegii mei, proaspăt admişi la liceu. Acesta îmi justificase sentimentul de tristeţe, căruia nici el nu îi nega necesitatea, prin prisma situaţiei precare a factorilor economici şi administrativi ai familiei mele la acea dată, concluzionând ca un profesor de morală, cu faptul că orice uşă închisă îţi întăreşte dorinţa de a o deschide.

Erau acolo mulţi îngeri. Îngerii părinţilor, a surorii mele şi ai tuturor celor din familie, fiecare exprimându-şi dorinţa de a-mi împrospăta memoria cu câte-o amintire plăcută sau nu, pe care le-am dat uitării ori le-am neglijat, dar pe care ar trebui să le ţin minte toată viaţa. Îngerul justei înţelegeri însă, mi-a mărturisit un lucru foarte important. Mi-a vorbit despre imposibilitatea de a putea percepe fiinţe ale iraţionalului atâta timp cât ne ancorăm în tradiţii şi prejudecăţi, care au înghesuit imaginaţia într-un colţ îngust al inconştientului. Îmi spusese că realitatea este un cuvânt pompos al limbajelor folosite de om pentru a restrânge cunoaşterea, ori pentru a o limita doar la ceea ce îi este permis omului să înţeleagă. Am înţeles de la el că oamenii nu ştiu să deosebească între mai multe realităţi, acceptând-o doar pe cea în care îi convine şi îi place mai mult să fie, judecând posibilitatea existenţei altora din perspectiva realităţii alese. De aceea, spunea îngerul justei înţelegeri, unii oameni, care ajung să perceapă faptul că realitatea umană este o alternativă aleasă ereditar, au fost declaraţi „nebuni ai societăţii”, izolaţi şi trataţi ca atare.

Mi-a vorbit îngerul inimii, care nu s-a sfiit să îmi împărtăşească câteva din experienţele celor pe care îi are în pază şi îngerul prieteniei, care a dorit cu insistenţă să îmi spună faptul că la acest capitol de viaţă nu stau prea bine şi că nu înţelege cum un om aşa de calm şi de liniştit ca mine să aibă atât de puţin prieteni. A recunoscut că şi el este într-un fel de vină, însă nu poate să facă nimic dacă eu nu am nici o iniţiativă. De altfel a ţinut să îmi reproşeze preocuparea mea de a ţine la persoane pe care le pot domina cu uşurinţă, susţinând că dorinţa mea de a fi o persoană perfecţionistă nu o să-mi aducă mulţi prieteni, ci mai de grabă duşmani.

În cele din urmă, cel mai mic, dar şi cel mai drăgălaş dintre toţi îngerii, cel al iubirii, m-a sfătuit să nu mai ţin în mine sentimentul de iubire pentru cineva, cu pretextul de a o proteja, ci să îi declar, fără menajamente, iubirea. Ştiu, spusese acesta, că cea pe care o iubeşti nu ştie acest lucru. Nu este de faţă îngerul durerii, dar dacă ar fi aici, ţi-ar spune că iubirea doare cel mai tare. A-l ţine doar pentru tine, nedeclarat, nemărturisit, ascuns şi dosit în inima ta, acest sentiment te îmbolnăveşte. Fiind ultimul dintre îngerii care îţi vorbeşte am să fiu cel care îţi va face cel mai mare dar. Îţi voi da, mi-a spus el, ceea ce nu ai avut niciodată… Curaj.

În acel moment toţi îngerii au început să dispară, unul câte unul, iar tot ce s-a dovedit a nu fi un vis, ci o altă realitate, s-a stins brusc. Am început să cad, să mă simt din ce în ce mai greu şi să redevin astfel om. Lumina aceea puternică se stinsese şi-i lăsase loc uneia mai blânde, mai calde şi însoţită de sunete de păsărele. Glasul cuiva mă trezise, iar tot ceea ce în urmă cu doar câteva clipe, părea să mă poarte într-o lume a veşniciei şi iremediabilului, s-a dovedit a fi doar un simplu vis. Chipul aceluiaşi glas îmi apăruse dintr-o dată în faţă şi-mi spusese brusc: „Nu sunt eu îngerul iubirii să îţi dau curaj, dar trebuie să te trezeşti. Ne aşteaptă o zi lungă, în care trebuie să îţi faci mulţi prieteni. Am o cutie plină cu seminţe de curaj, poate mergem la cinema să ne mai destindem şi noi… Ce spui!… E bun programul acesta?… Promit că azi voi fi îngeraşul imaginaţiei tale şi îţi voi îndeplinii orice dorinţă, ca un peştişor de aur… Am terminat cartea de citit şi mi-a venit o idee. De-acum te voi trezii în fiecare dimineaţă cu un zâmbet şi îţi voi spune mereu La Mulţi Ani!… Eşti îngerul meu!…”