Un (rr)om de treaba

    Lăzărică Cerbu era ţigan-ţigan şi nu avea nici un soi de complex din această pricină. Dacă noi cei mai mulţi stăteam la internat, el venea zilnic la şcoală din mahalaua de dincolo de gardul depoului de locomotive. Nimerisem în aceiaşi clasă, la B.  În prima zi de liceu un profesor fără tact, de fapt un subinginer foarte puţin cioplit care avea să ne predea o disciplină despre freze şi raboteze, l-a pus să stea singur în ultima bancă. Când s-a aşezat, bietul Lăzărică a căzut cu tot cu scaun, care era pus de formă, fiind dezbârnat în vreo două locuri. Clasa a izbucnit într-un râs tâmp, încurajată cumva şi de atitudinea “profesorului” care l-a taxat momentan: “Baragladină, ai să răstorni, dracului, şcoala; stai ţeapăn acolo!” Văzându-se în centrul atenţiei şi simţindu-se subiect de batjocură, lui Lăzărică i-a urcat tot sângele în creştet şi negrul obrazului a devenit maro-grena pentru minute bune. A ieşit din situaţie cerându-şi scuze, deşi n-ar prea fi fost cazul. Apoi a evitat ca prin mişcări ori vorbe să mai atragă atenţia asupra lui. Cu toate acestea, ceilalţi din clasă dar şi profesorii îl priveau cu interes pentru că, la vremea aceea, era mai puţin de aşteptat să ai de-a face cu un adolescent ţigan curăţel, bine educat de părinţi şi, la învăţătură, peste media clasei. Arareori se întâmpla să nu poată răspunde când era scos pentru ascultare la lecţie. Măcar parţial, dar în ruptul capului nu stătea ca mutul. Se descurca de minune când îi suflam sau îi plasam fiţuici la teze şi extemporale. Nici picat cu ceară nu m-a turnat când a fost prins cu corpul delict primit de la mine. Dacă mai şchiopăta, asta era pe la matematică, dar aici nimeni nu strălucea. Poate şi pentru că profesorul nu prea punea suflet. La orele de tehnologie şi atelier Lăzărică era de neîntrecut. Ştia totul despre strunguri, morteze, ciocane pneumatice, aparate de sudură, polizoare ori maşini de găurit. Inclusiv lucruri nespuse la predare. Când era vorba de mânuit utilajele în cauză, o făcea ca şi cum ar fi umblat cu ele de la grădiniţă. Piesele făcute de el la probele practice erau bijuterii şi respectau toate cotele. Cele mai multe ajungeau în vitrinele cu sticlă de pe culoarele şcolii, ca exponate reprezentative. Nu odată ale noastre ieşeau strâmbe de le aruncau maiştrii instructori direct la şmelţ (după ce ne dădeau o notă de trecere, aşa, de ochii lumii). Simpatia mea pentru Lăzărică s-a transformat în prietenie după ce într-o seară eram s-o încasez rău de la nişte pierde-vară, adunaţi la poarta şcolii, cărora nu le-am putut pune la dispoziţie pachetul de ţigări. Nu conta că nu fumam. De fapt acesta era pentru ei clasicul pretext de a mai face …o cafteală. Trecând pe lângă zona de conflict, extrem de grav Lăzărică le-a aruncat doar atât: „Dacă vă luaţi de el, veţi avea cu mine de furcă!”. Aiurea. Nu era deloc un bătăuş, dar nici nu-i sufla nimeni în borş. Însă, de atunci, “bagabonţii“ nu m-au mai oprit vreodată. Nici pe mine, nici pe alţii din clasă. Când a fost să terminăm treapta întâi de liceu, diriginta, o domnişoară tomnatecă rău, de chimie, a convocat şedinţa cu părinţii care s-a desfăşurat în prezenţa elevilor. Se făcea o analiză privind cele două posibilităţi (individuale) ale noastre: dacă apucăm calea meseriei, mergând la şcoala profesională, sau continuăm liceul, urmând treapta a doua. Pe la jumătatea şedinţei a intrat tatăl lui Lăzărică. Acesta, fochist pe o locomotivă cu aburi a venit într-o pauză de manevră, triajul fiind la doi paşi. Era negru din cap până în picioare şi, poate şi din cauza prafului de cărbune (pe care-l lopăta zilnic cu tonele), părea o piesă mobilă desprinsă din corpul locomotivei. Mai târziu aveam să aflu că era cel mai bun mecanic-ajutor din depou. A optat scurt “pentru meserie”. ”Bine, tovarăşe Cerbu, deşi, să ştiţi, băiatul dumneavoastră ar putea foarte bine să facă şi treapta următoare de liceu!“. Aşa se face că Lăzărică a mers la ”profesională”, ajungând mecanic auto. Pentru el, motoarele pe benzină şi Diesel n-aveau nici un fel de taină. În armată a reparat maşinile la toţi barosanii din comandamentul brigăzii. Coloneii erau programaţi la el pe zile. Doar comandantul, un general, şi colonelul – şef de Stat-Major îşi puteau băga maşinile (Dacii, pe atunci) peste rând în atelierul lui ce-l avea într-un colţ din parcul auto. Gradele mai mici – căpitanii şi lenţii majori – erau la mâna lui. Însă reuşea să-i împace şi pe ei, sacrificându-şi timpul său de odihnă. Meşterea chiar şi la Trabantul lui Mârlanu`, sergentul major de la transmisiuni, îngheţat în grad la 40 de ani, dar care era ţinut activ pentru că avea acasă şapte guri de hrănit… Ajunsese să meargă în permisie şi de câte două ori pe lună. Am fost un pic invidios pe el când l-am văzut cu tresa argintie de sergent, pe umăr, doar după câteva luni de armată. Aproape de liberare, generalul l-a sfătuit să se reangajeze ca subofiţer CAT (Compania de aprovizionare şi transport). N-a făcut-o. S-a întors în târgul lui şi s-a angajat la Autobază. În câţiva ani a luat toate gradele auto – de la motocicletă la TIR şi tramvai – şi a absolvit şcoala de maiştri. Noul patron l-a menţinut mecanic-şef… Pe strada lui n-are nimeni casă mai frumoasă decât cea ridicată de el. Nevasta şi-o ţine casnică. Este mândru nevoie mare de cei doi băieţi ai săi. Cel mare termină conservatorul (oboi) şi deja are ofertă de la o filarmonică austriacă. Dar, mi-a spus recent cu evidentă emoţie în glas, lumina ochilor lui este cel mic. L-a luat ucenic – forjor – la el la atelier. „Îi cel mai bun dintre toţi şi-mi seamănă leit, mânca-i-aş gura lui!…”