Ultima bancă

Mi se oferise camera de la stradă. Casa în care urma să locuiesc timp de câteva luni era obişnuită, pe o stradă fără circulaţie şi liniştită. Castanii o mărgineau şi tocmai înfloriseră, amintindu-mi de fotografii vechi. Camera se afla pe partea răsăritului, aşa că în fiecare dimineaţă lumina soarelui îmi limpezea gândurile şi fotografiile pe care primăria localităţii mi le comandase deveneau din ce în ce mai inspirate. Stradă cu stradă, mi se îngăduise să alcătuiesc istoria oraşului, în baza unui contract destul de bine plătit, care îmi lăsa timp şi libertate suficientă. Ar fi putut deveni plictisitor, dacă în casa de peste drum, la numărul 15, nu aş fi descoperit un subiect – pentru fotografii, bineînţeles, – cu mult mai important pentru mine, asupra căruia voi păstra o tăcere adâncă pentru primăria oraşului.

Cu o precizie demnă de un ceas elveţian, don Pedro cobora treptele casei de la nr.15 la ora unsprezece treizeci. Purtând o pălărie neagră cu boruri largi, aceeaşi de peste cincizeci de ani, foarte bine păstrată, mâinile lui îndreptau garoafa roşie de la butoniera din stânga a costumului, mângâiau bărbia proaspăt rasă, aranja pălăria, apoi paşii îl duceau drept înainte. Uneori în mâna lui dreaptă se arăta bastonul cu care îşi însoţea paşii în zile noroase sau cu ceaţă. Puteam înţelege mecanismul reumatismelor sale în felul acesta, dar bastonul avea puteri ascunse pe care cred că nici don Pedro nu le putea bănui. Ochiul camerei mele de fotografiat – un model de mare fineţe fotografică necesar meseriei mele – îl pătrunsese de multe ori cu razele lui nevăzute. Păşind cu piciorul drept, sau cu cel stâng, cu un genunchi îndoit, îl oprisem pe filmul fotografic şi purtând întotdeauna pălăria lui neagră, făcându-i chipul mai greu de văzut. Norocul meu era că don Pedro ţinea capul mereu drept, privind hotărât înainte, în aşa fel de câteva ori i-am surprins privirile, uneori îndreptate spre mine fără a mă fi descoperit între perdelele ferestrei. Bastonul lui don Pedro, ca un fel de antenă ciudată, îmi deschidea uşa gândurilor sale la fel cum ar fi făcut-o lumina unei lanterne în întuneric. După ce trecea prin curtea mică, deschidea poarta grea de fier cu o mână încă puternică şi păşea întotdeauna spre dreapta, trecând pe lângă casa care purta nr.13, cu totul diferită de locuinţa lui, îndreptându-se liniştit către parcul de la capătul străzii. Casa de la nr.13 nu avea un balcon rotund, părea chiar opusul celei în care locuia don Pedro. Rotunjimile balconului erau aici muchii ascuţite, unghiuri drepte, înţepând aerul înconjurător, suprafeţe plane ca nişte biete planşete, străpunse de ferestre pătrate şi străine. Câtă deosebire între casa aceasta şi înfloriturile arhitectonice de pe faţada casei lui don Pedro, o poezie sporită de ani, fermecătoare şi strunită de un arhitect dibace în forme de pe alte tărâmuri. În asta consta poate diferenţa de număr, ca o diferenţă între două lumi, totuşi alăturate. Bastonul lui don Pedro, aceeaşi unealtă care îmi dezvăluise numele şi istoria lui, îmi lămurise şi aspectul acesta, care ar putea părea lipsit de importanţă. Ştiam însă că nimic nu era lipsit de importanţă, pe aceleaşi căi pe care destinul meu se împletise tăcut cu acela al lui don Pedro.

În drum, exact după cincisprezece minute de mers, ajungea în faţa catedralei şi oprindu-se o clipă, deschidea o tabacheră din argint şi îşi aprindea o ţigară cu o brichetă strălucitoare. Privea faţada catedralei şi în clipa aceea ar fi putut fi judecat deopotrivă ca un virtuos – stătea drept în faţa catedralei – sau ca un păcătos, pentru că părea să sfideze cu fumul ţigării sale coloanele puternice ale casei de credinţă. Dar gândurile lui don Pedro se aflau departe de judecăţi de acest fel. Îl saluta în felul lui pe Padre Juanito, la fel de bătrân ca el, care fuma şi el pe ascuns în altar, după ce răsfoia pe îndelete reviste cu trupuri de femei goale. Avea mare grijă, după, să aprindă multă tămâie, să stropească revistele acelea cu apă sfinţită,  totuşi, la fiecare slujbă, enoriaşii îi puteau vedea chipul de bărbat puternic, cu trăsături drepte şi ferme. Avea un oarecare har, păstorea de mult timp catedrala, dar don Pedro ştia – poate tot datorită bastonului său – despre cele petrecute în singurătatea altarului. Asta nu-l împiedica să poarte o adâncă simpatie lui Juanito, cu care era bun prieten. Pe urmă, cu fumul albăstrui învăluindu-i umerii, fie că era ceaţă sau soare afară, se aşeza pe banca din capătul aleii parcului, sprijinindu-şi amândouă mâinile pe baston sau pe genunchi, în zilele când bastonul îi lăsa reumatismul acasă. Gândurile nu-i puteau fi citite în priviri, umbre verzui închis îl izolau de pedeapsa ochilor celorlalţi. Grupurile de tineri gălăgioşi, care îl luau în râs câteodată,  văzându-i alcătuirea din alt timp, îl lăsau indiferent. Agitaţia acestor disperaţi ai vieţii se petrecea pentru don Pedro în albia unui râu cu maluri bine stabilite. Peste chipurile lor grăbite aşternea perdeaua gândurilor lui şi câteodată un ochi, un obraz sau un profil trecându-i dinainte îl purtau în trecut, către însoţitorii vieţii lui. Un minut de ceas pe banca din parc putea să devină lung cât anii pe care îi ducea pe umerii încă drepţi. Îşi amintea, de pildă, privind bărbatul blond care îi trecea nepăsător prin faţă, de omul asemănător din trecutul lui, care-şi ducea atât de vizibil semnul zodiei sale încât ar fi putut părea mai degrabă un leu îmbrăcat în om. Putea zâmbi îngăduitor acum, dar omul acela îi pătrunsese în amintiri pe căi lăturalnice, cu o forţă care în vremea aceea îl făcuse atent. Colegul lui, profesorul leonin, nu părea să fi băgat de seamă puterea semnului său, dar asta nu-l împiedica să le folosească din plin. Don Pedro, pe vremea aceea la începutul carierei lui, îl vedea adeseori dezbrăcându-i din priviri soţia, o brunetă falnică şi cu ochi verzi, despre care tatăl lui don Pedro, bătrânul, îi spusese că întrupează un diavol. Don Pedro aflase lucrurile astea mai târziu, împreună cu bărbatul-leu care îşi incrucişase destinul cu al său. Dezastrul se produsese, o ştiuseră cu toţii, dar istoria, care îl captivase cu studiul ei, nu-l lăsa să vadă propria lui istorie, trăită paralel cu omul roşcovan şi bruneta care nu mai era de mult timp numai a lui. Din sclipirile ochilor săi din vremea aceea, don Pedro încă mai păstra urme de nelinişti întunecate, asemenea valurilor dinaintea furtunilor de pe mare. Ar fi putut s-o ucidă şi să înfunde puşcăria. Sângele îl împingea către moarte, însă ceva neştiut, nevăzut, care îi ocrotise totdeauna viaţa, se opusese. În timpurile acelea îndepărtate, don Pedro îşi tezauriza visele, în care uneori cai sălbatici îi vorbeau despre fidelitate, în timp ce pantalonii costumului său purtau pe genunchi pete albastru-turcoaz de la reparaţiile unor utilaje complicate, pe care reuşea cu greu să le şteargă, alături de un maistru mecanic obsedat de meseria lui. Anii, coşul destul de greu de dus de la un timp, lăsaseră istoria să nu se mai repete. Prietenii îi dăduseră atunci să bea un vin care îi stârnea întotdeauna o greaţă îngrozitoare, motiv pentru care i-a lăsat deoparte. Istoria îl absorbea, cărţile scrise de cei dinaintea lui îl cuprindeau în chip magic şi visele din vremea aceea erau păstrate într-o cutie specială, pentru că aveau arome străine şi îndepărtate, de pe alte maluri de mări, ca frunzele unor ceaiuri rare. Padre Juanito, singurul, îi oferise un fel de împărtşanie tăcută pe care don Pedro o sorbise cu sete. Dona Silvia, femeia cu care îşi împărţea viaţa de peste douăzeci de ani, era făptura care îi dăruia tot ceea ce putuse fi trezit mai frumos în adâncul lui. Cei doi fii care le fuseseră dăruiţi de Dumnezeu plecaseră de mulţi ani, aşa cum pleacă fiii şi prietenii. Don Pedro rămăsese totuşi un singuratic, adâncit în studiile sale chiar şi după retragerea de la catedră. Dona Silvia îl lăsa în legea lui, ştiind însă foarte bine ce face, iar lui don Pedro nervozitatea fiinţei ei mici îi era mai dragă decât orice pe lume, şi, surprinzător, îl linişteşte. Deşi dona Silvia schimbă mereu mobilele casei lor, aşezându-le mereu în alt fel, rămâne la loc numai tabloul mare din holul înalt, alături de cuierul în care don Pedro îşi lasă întotdeauna pălăria şi uneori bastonul la întoarcere. Tabloul înfăţişează un crâmpei de luptă a conchistadorilor cu sălbaticii şi don Pedro simte întotdeauna în clipa când îl priveşte că în sângele lui sunt amestecate lumi deosebite şi doar vârsta îi îngăduie să poarte acest lucru cu seninătate. Clocotul plin de viaţă al unei populaţii îndelung studiate îi modelase viaţa prin pulsiuni greu de stăpânit, iar cultura purtată asemnea unei coroane îl desăvârşise în aşa măsură încât don Pedro părea că este păstrătorul unei deosebite comori. De aceea probabil îi plăcea atât de mult samba.      

Ochiul camerei mele nu se înşeală. În lumina roşie a laboratorului, detaliile de gânduri se clarifică. Mă simt deodată cuprins în fiinţa acestui om, oricât de tăcut şi rigid, mândru chiar, în înfăţişarea lui de pe stradă. Perdelele ferestrelor casei lor, seara, îmi interzic să pătrund în viaţa lor şi doar silueta donei Silvia trecând dintr-o încăpere în alta îngăduie gândurilor mele să plutească. Dimineţile, când ei încă poate că dorm, privesc terasa de piatră, uşa balconului rotund şi închipui discuţii între cei ce servesc acolo cafea sau ceai, poate vin, în umbra castanilor înfloriţi. Uneori muzica unui gramofon îi face să-şi dorească să danseze, privirile se împăienjenesc de apele unor lacrimi şi nimeni nu se mişcă din loc. Când placa de patefon se opreşte, scârţâitul acului care se roteşte în şanţ, până când cineva se ridică şi îl opreşte, seamănă cu ţipătul unei cucuvele tinere. Atunci, aşteptând developarea fotografiilor, ştiu că vor fi umbrite, înceţoşate, ca umbrele pe care le văd noaptea trecând peste perdelele coborâte, oricât de bine aş fotografia totul.

Don Pedro îi ocoleşte de mult timp pe cei care joacă şah în parc, sunt la fel de vii şi de gălăgioşi precum trecătorii. Dacă s-ar opri alături de ei, i-ar oferi acelaşi vin care îi stârneşte greaţa şi ţigările lor ar fi cele mai urât mirositoare, chiar mai urât mirositoare decât ale lui Padre Juanito. Pe chipul lui don Pedro se ivesc atunci colţuri căzute ale gurii, semn de amărăciune stăpânită sau poate de orgoliu al ştiinţei lui. Sprâncenele stufoase, tunse cu grijă ori de câte ori se rade, îi ascund la asemenea gânduri ochii încă focoşi, ca şi pălăria neagră. Privindu-l, cu greu poţi găsi un cusur acestui chip, atât de bine este făurit, dar camera de luat vederi nu poate fi înşelată. Don Pedro simte că ei sunt cei adaptaţi, struniţi de cuceririle invadatorilor într-atât încât au devenit catolici de-a binelea şi că sângele lor bate în altfel de inimi. Dorul lui, ascuns în tainiţele viselor, înţeles ca o contopire de lumi, le va fi totdeauna străin. Şahul şi fotbalul, pâinea şi circul aduse din import. Sălbăticia lor e de altă natură. Ritualul lui don Pedro, precis ca istoria, ca faptele, deşi îl numesc Pedro, urcă în poveşti magice şi mituri. Descoperiri şi taine ale împărăţiei cerurilor imensului lor continent.

Padre Juanito i se aşază alături pe bancă. Nu spune nimic, dar nările lui adulmecă fumul ţigării lui don Pedro cu nesaţ. Don Pedro rosteşte calm:

-Ai găsit împărăţia cerurilor, părinte? Juanito ridică din sprâncene, mirat.

-Cum adică, don Pedro? E peste tot.

Don Pedro fumează ca în faţa unei table de şah. Cum să-i spună?

-Dar împăratul, împărăţia, de ce sunt necesare, Juanito?

Glasul îi e răguşit, dar duce ecourile unor întrebări îndelung nerostite.

-De ce trebuie să fie întotdeauna supuşi şi împăraţi? Priveşte, Juanito, la mâinile noastre: sunt bătrâne şi zbârcite ca scoarţa copacilor, dar nici un copac din lume nu are, nu va avea niciodată un împărat. Cine ne dă nouă, fiinţe vii ca şi ei, voie, nu voie, sarcina, ordinul de a avea un împărat al împărăţiei? Dumnezeu? Întâmplarea, absurdul?

Juanito rămâne tăcut şi ar dori să fumeze. Nu spune nimic, îşi ridică ochii de pe mâinile lui, subţiri şi lungi, pe crengile castanilor. Ştie că don Pedro are sau ar putea avea dreptate, dar nu poate să îi spună asta. Nu poate încă, nu are voie. De pe banca unde stau, făcându-mi de lucru cu aparatul meu, le ascult gândurile amestecându-se cu parfumul castanilor şi mai fur din când în când câte o imagine fără ca ei să observe. Sunt un spion, un intrus, dar ei doi nu ştiu. Gândurile lor pot duce la presupuneri din ce în ce mai bizare, chiar înfricoşătoare.

-Don Pedro, spuse Padre Juanito, ce ai spune dacă în clipa aceasta, chiar aici, ar fi un ochi imens care te poate nu vedea, ci străpunge cu o privire?

Don Pedro tăcu o clipă, apoi spuse, agitând bastonul cu mâna dreaptă:

-L-aş orbi.

-Dar ce ai face dacă ochiul ar fi atât de mare încât bastonul dumitale ar fi un biet fir de praf, un atom de praf, neputincios în faţa privirii lui?

-L-aş orbi.

-Nu, nu înţelegi, ce ai face dacă privirea ochiului ar fi imposibil de învins?, adăugă Juanito, încercând să fie convingător.

-L-aş orbi, ţi-am spus. Aş putea să fac asta cu bastonul meu. Are puteri speciale, ţi-o spun după ce l-a purtat tatăl meu şi apoi eu mai bine de un secol. A fost cu mine şi cu tata peste tot prin lume. Nici nu bănuieşti, Padre, ce poate dezvălui, mai ales după ce aş orbi ochiul despre care îmi tot vorbeşti. Bastonul ăsta e un fel de unealtă pentru a vedea în nevăzut. Şi sunt pe lume mulţi ochi care au a se teme de el. Vederea pe care o poate destăinui nu e îngăduită oricui, mai ales celor nepregătiţi, adăugă don Pedro.

-Şi cum anume ar putea fi pregătiţi, don Pedro?

-N-am cum să-ţi explic, asta se simte şi atât.

-Cu tot respectul, don Pedro, nu înţeleg, răspunse preotul.

Nici n-ai putea, n-ai voie, se gândi don Pedro şi rămase tăcut. O pasăre trecu fâlfâind din aripi foarte aproape de banca lor şi reuşesc s-o fotografiez. Cei doi o urmăriră cu privirile până când se aşeză pe pământ şi începu să ciugulească. Era o cioară. Un moment mă gândesc la înţelegerea luptei, la obligaţia, strecurată abil în destinele oamenilor, de a lupta. Cu cine, don Pedro?, aş întreba. De ce, don Juanito? Aflu, fără a primi răspuns, că lupta e doar căutare, dar nu pentru toţi. Lângă mine, pe banca de alături stau istoria şi religia.

Un câine mic, alb, cu un picior strâmb, vindecat după o fractură a piciorului din spate, se apropie de banca lor. Don Pedro îl mângâie şi câinele îi linge mâna. Padre Juanito stă drept, îmbrăcat în negru, priveşte cu ochi aproape blânzi. Bietul don Pedro, se gândeşte, a îmbătrânit de-a binelea.

Don Pedro se întoarce spre preot. În ochii lui sângele vechi clocoteşte cu puterea tinereţii. Juanito, uimit, simte plutind în aer ceva rău. Câinele stă pe piciorul lui strâmb din spate, cu limba scoasă şi priveşte pe rând cele două făpturi. Latră scurt, de două ori. Nu-l aud. Don Pedro l-ar ucide pe Juanito şi Juanito ştie, dar nici unul din ei nu se mişcă. Reuşesc cu greu să trag câteva imagini, care alături de visele lui don Pedro sunt pentru mine o adevărată comoară. Câinele mă vede şi mai latră odată. Facem pace, iar cei doi bătrâni simt  liniştea. E mult mai bine aşa.

În noaptea ce a urmat, don Pedro a avut un coşmar. Transpirat, zbătându-se cu himerele din vis, rostea cuvinte într-o limbă necunoscută, pe care dona Silvia nu le poate înţelege. Îi şterge sudoarea frunţii cu palmele ei şi nu reuşeşte să-l trezească, ştiind că prezenţa ei este singura scăpare a lui don Pedro din coşmar. Dar dona Silvia ştie, mai bine ca nimeni altcineva, că don Pedro alungase îndeajuns de mult timp visul său sălbatic şi că sosise clipa luptei cu el. Aştepta, aşa cum coşmarul îşi aşteaptă încheierea, palmele ei fiind singurele călăuze ale lui don Pedro. Imaginile acelui vis nu au ieşit foarte clare în fotografia mea, dar ştiu că sunt acolo. Când voi fi suficient de dotat, alte unelte îmi vor îngădui să clarific negativul acestei nopţi. Acum puteam doar atât.

L-am urmărit pe don Pedro într-o duminică de toamnă, după câteva luni. Mergea la biserică. Surprinzător, la plecarea de acasă dona Silvia îi spusese ceva din prag, don Pedro se întorsese şi-i răspunsese, dar nu auzisem nici o vorbă. Era pentru prima dată când se întâmpla asta şi puteam presupune o mulţime de lucruri. În momentul când paşii lui don Pedro de aştern pe stradă, sunt în spatele lui, la câţiva metri distanţă şi dona Silvia, rămasă în pragul uşii, mă vede. O fracţiune de secundă privirile noastre se întâlnesc şi simt un strigăt de ajutor din ochii donei Silvia. Merg totuşi după el. Se grăbeşte şi bastonul reumatismelor lui loveşte ritmic pavajul. E ca un semn pentru mine, mă bucur că mâna lui poartă încă o vigoare bărbătească şi că are bastonul cu el. Pe sub borurile largi ale pălăriei negre răzbate un parfum de apă de colonie. În laborator, acasă, feţele încă nepătrunse ale lui don Pedro mi se dezvăluie asemenea petalelor unei flori.

Se duce să-l ucidă pe Padre Juanito. În bastonul lui duce ascuns stiletul spaniol, într-o teacă pe care n-ar putea-o bănui nimeni. Sângele lui don Pedro e la fel de viu ca al strămoşilor săi şi părul albit în cei peste cincizeci de ani de studii pare că flutură negru pe umeri. Pene viu colorate îi sunt aşezate pe frunte şi mâinile îi sunt bronzate şi puternice. Poartă brăţări de aur pe braţe şi ochii lui sunt ochi de vultur al înălţimilor singuratice. E desculţ, mersul lui este agil ca de tigru, un tigru tânăr, întunecat şi însetat de sânge, cu colţi puternici. Lumea lui e colorată deosebit pentru această slujbă de duminică. Un strigăt îndepărtat îi stăruie în urechi şi urcă treptele catedralei fără a se mai opri să-şi fumeze ţigara.

Imaginea îmi apare foarte clară pe hârtia luminată în roşu. Don Pedro, ascuns sub pălăria neagră şi în costumul deschis pe genunchii cărora se văd pete spălate de curând, decolorate. Bastonul e înconjurat de o aură sângerie şi fără voia mea mă înfior. Un cal alb, alergând, se întrevede palid, şoptind în spatele lui. Lumina laboratorului îl face să pară roşu. Fug spre biserică, mă ciocnesc de toţi cei care ies de la slujbă, îmbrăcaţi cât se poate de cuviincios, alerg înăuntru pe aleea din mijloc, sunt singur, nu mai este nimeni acolo, ajung la altar şi în clipa aceea Padre Juanito mă primeşte cu braţe deschise. Îmi spune bun venit în împărăţia cerurilor, palmele mele sunt pline de sânge şi bastonul îmi alunecă cu zgomot pe treptele altarului. Lama stiletului e roşie. Juanito îmi închide ochii şi în clipa aceea clopotele catedralei bat. Mă aud întrebând cine le trage şi uit.

Pe don Pedro l-au găsit aşezat pe ultima bancă a aleii din parc, în umbra ultimei frunze a castanului de pe alee. Mâinile lui, împreunate în pace, se sprijineau în baston. Au crezut cu toţii că doarme.