Triunghi

Privesc câteodată spre oamenii din calea mea cu ochii larg deschişi. Cu ochii inimii şi ai trupului, cu ochii simţirii mele un pic ciudate. Spun ciudate pentru că ori de câte ori vorbesc despre ceea ce văd se întâmplă mai totdeauna să îmi fac duşmani. Acolo, în ochii celui care mă ascultă şi pe care şi eu îl ascult, se văd lucruri deosebite. Mă gândesc la triunghiul fiecărui om.

Triunghiul este o perfectă figură geometrică. Perfectă doar dacă este echilateral, adică are toate laturile egale. Printr-o ciudată simetrie, asta atrage şi egalitatea unghiurilor, apoi în orice poziţie l-ai pune, adică luând oricare latură drept bază, el se încăpăţânează să arate mereu în sus. Spre cer, spre vârful perfect vertical al cerului parcă, asemenea unui pisc de munte. Dar drept şi egal pe ambele creste-laturi de urcat. E frumos.

Mai sunt triunghiuri oarecare, dar şi dreptunghice, sau cele isoscele, toate de fapt tinzând parcă spre a fi echilaterale. Când aşezi un oarecare triunghi pe o bază-latură a lui, dacă este foarte neechilbrat, el se poate răsturna şi rămâne pe latura-bază care îi place lui. Echilibrat în propriul lui fel.

În fiecare dintre oameni văd un triunghi. Are o latură pe care eu o  numesc gând. O altă latură o numesc vorbă. Iar cea de-a treia este fapta. Văd cu tristeţe cum numai una dintre laturi este mai mereu înşelătoare, aceea a vorbelor. Şi celelalte două suferă şi ele din pricina asta. Iar triunghiul este ca vai de treimea lui. Nici nu mai poate avea forma aceea închisă, dar perfectă, pentru că una din laturi nu le mai întâlneşte pe celelalte două în al treilea vârf.

Ce mai poţi să spui despre gând şi faptă ? Gândul nu poate fi înşelat niciodată în nici un fel (vorbesc despre propriile gânduri), iar faptele sunt întotdeauna văzute. De către cel ce le face, singur, dar şi de toţi ceilalţi. Chiar dacă nu e nimeni de faţă. Faptele ies la iveală cândva, peste o secundă sau peste o mie de ani, asta este pentru mine adevărat şi sigur. Dar poate numai pentru mine şi eu fiind singur mă pot înşela. Sau pot fi înşelat.

Apoi, pentru o faptă e de ajuns un gând, fapta este singura care nu are nevoie de cuvânt.  Doar vorbele pot fi măsluite şi limba care le rosteşte poate avea două vârfuri, de aceea nici una dintre celelalte două laturi nu poate întâlni o latură dublă. Nu ştie pe care.

Aşa văd eu uneori în oameni, mă întristez şi ei mă evită de parcă aş fi un ciudat. Dar e aşa de simplu, ca geometria triunghiului, cu legile ei minunate. Dacă o vorbă te minte, tu o auzi. Iar cel ce o rosteşte ştie sigur doar el şi numai el singur că minte. Adevărul realităţii lui eu îl pot afla vreodată, sau nu. Dar văd triunghiul lui cum ar vrea să se închidă cu gândul şi fapta, dar nu îi este îngăduit. Iar câteodată simt şi câte o umbră de regret sau dorinţa cea mai arzătoare de a spune adevărul după minciună. Asta ajută la închiderea triunghiului, dar el tot rămâne un pic oval, daca pot spune aşa.

Şi oamenii ştiu cu toţii această geometrie simplă a sincerităţii. E scrisă de la naştere ca adevăr al oamenilor, asemenea frunzei sau ierbii. Dar de ce majoritatea oamenilor fuge de această natură curată, bună, blândă şi sinceră a omului, eu nu pot înţelege. Poate că este doar o modă trecătoare. Sau poate că trebuie ca minciunile să devină nişte reflexe, nişte obişnuinţe ? Asta mă întristează. Pentru că se vor rări din ce în ce mai mult triunghiurile adevărate, adică închise şi complete în misterioasa şi cosmica lor lege. Dar o lege adevărată de care nimeni nu scapă.

Iar eu am întâlnit atât de rar triunghiuri echilaterale. Atât de rar încât nu le mai pot uita…