Jurnalul meu
Trei poeme cam snoabe
SCHIZOFRENIE SNOABĂ
o să-mi dau – zilele astea
un telefon – eu mie însumi – ca să
aflu ce mai fac
atât de zdrenţuit şi găurit este
spaţiul – încât – printre
fâşii – mă şi aud răspunzând:
„nimic nou – aaa – era să uit: a trecut pe aici o
individă saşie – care zicea că – parcă
se numeşte Moartea – şi mi-a lăsat
o invitaţie sau aşa ceva – pe
scrinul de pe hol – n-am
deschis-o: când treci tu
pe la mine – să vezi ce vrea
în ea” – şi voi pune telefonul
în furcă – fără să-mi mai aştept adeverirea (dacă tot e atâta
peticire de timp – de ce să nu
păstrez măcar
Furca – din gestul aerian de
hiper-lene snoabă – numit
telefon?) – şi mă voi
auzi oftând – dar fără a
voi să pocnesc tare – strivindu-i cu palma mustu-i negru –
ca pe-o muscă bâzâitoare
(infernal insistentă – întru a-mi aduce la cunoştinţă existenţa
ei patetică) – vreun motiv
oarecare
voi ofta – şi atât
pleoapele se vor închide – grele şi
clandestine – precum trapele unui
depozit trăsnind de
alcool – pe vremea prohibiţiei
şi-n pivniţa orăcăind bacchic – voi
dansa cu soarele luna şi cu
magiştrii şobolani – toţi-toţi
ghemotoc – ca-ntr-o ininteligibilă
răscrăcărată pe scena cosmică
piesă de Shakespeare
şi toate zdrenţele – atârnând pe frânghia
spaţiului şi
timpului – se vor prăbuşi peste mine – în
sfârşit – îngropându-mă pe mine în
mine – deplin împăcat întru cea mai de jos
treaptă a
mizeriei: subsolul igrasios – de
nimeni – nicicând
frecventat – al
infernului
***
RECAPITULARE DE STATUT
m-am plimbat prin viaţă
încordat – de colo până colo – de parcă
n-aş fi găsit niciodată vreo uşă de
closet – deschisă
când era să m-aşez pe tronul de
rege – mi s-arunca – de
nu ştiu unde – un ciolan
penibil – de cerşetor
am tremurat şi-am
transpirat: niciodată n-am
apucat să m-aşez – dezinhibat şi
confortabil – în pielea mea – cea întinsă
de sărbătoare
niciodată n-am apucat bine să văd
îngeri – că se şi cuibăreau
burzuluiţi – sub streaşină – şi
ciripeau asurzitor – a ploaie
nici nu cred că voi apuca să
mor – conform cu concluziile şi consecinţele
păcatului adamic: într-una sunt
smucit – dintr-o parte în alta – ca să
nu văd centrul
nu am apucat să mă leg cu frânghia de
niciun catarg: mi-au cântat
sirenele-ntr-una – precum leliţele şi lăutarii la
crâşmă – şi tot am sărit şi m-am strivit – încât
venerabilei Morţi – îi va fi şi
scârbă de plachia-nsângerată şi
fără niciun Dumnezeu – după care va fi trimisă: va
voma – întărâtat şi cu
nădejde – încât aşa simt eu – că
nu va răzbi a-mi face onoarea să se
oprească la mine
voi rămâne – ca un avorton azvârlit de
curva de mă-sa – abandonat la
containerul de gunoi – până la
Judecata de Apoi (asta – în cazul în care
nu voi puţi aşa de tare – din pricina stagiului printre
toate putrefacţiile lumii – încât până şi
Preasfântul să-şi mute nasul din
loc – şi să mă dea la o
parte – amânat din carte)
***
…”PRE VERSURI TOCMITĂ”…
îngerii burzuluiţi a ploaie
s-au adăpostit de cer şi de lumină:
stau sub streaşină de suflet – în şiroaie
băgând om şi mântuire-n carantină
nimeni pân-acuma nu-i în stare
norii să-i împingă spre apus:
cin’ se-ncumetă la puncte cardinale
în situaţia „expusă de mai sus”?
lumea e aşa pleoştită – fleşcăială
încât ţi-e şi greaţă să o judeci:
mai amână – Doamne – mâneca să-ţi sufleci
căci verdictul va fi doar de mântuială…
e atât de împuţită Arca – Vasul:
pân’ şi Moartea îşi scrânti rău nasul!