Trei fântâni

Tristeţea mi se lipea ca un caimac pe zâmbet

în stradă mesteacănul agoniza din primăvară

crengile înalte şi drepte din vârf zvâcneau alb şi uscat

peste frunzele încă vii la poale

femeile îl ocoleau de aproape plimbând bebeluşi

plângeam lacrimi mai mult cu ochiul stâng

mă durea ochiul ce nu putea plânge

trebuia să plec la drum

În casa dintre cele trei fântâni apele nu au mai urcat în pivniţă

uleiul din lămpaşul vechi s-a îngroşat

pe gâtul sticlei au alunecat muşte rătăcite

atrase de perele înecăcioase care încă mai cad pe ţigle

ca şi acum cincizeci de ani

liniştea s-a strâns în praful din uliţă

cuiburile din grajd au rămas goale

stropite cu var alb fără păianjeni

Ziua următoare va fi plouat tot timpul

bunicul meu avea o lună roşie la ceafă

prima din viaţa mea să fi fost în septembrie

poveştile lui se înmulţeau eu le aruncam câte una în gând

sâmburi ascunşi în felia de pepene

priveam spre miezul acela de lună înainte de mă întoarce

de departe încă şi mai departe

acolo unde ţipătul mesteacănului se stinge

ca un pui orfan de rândunică

acasă