Trei eseuri cu iz… postsuprarealist

Armoniile pietrei / În aşteptarea ploii / Crucea lui Andrei

1. ARMONIILE PIETREI

C e r u l  plumburiu se prelinse peste c r ă p ă t u r a  munţilor din  a p r o p i e r e. Soarele şui, ameţit de pâcle se încăpăţâna să-şi aburce mănunchiul palid de lumină, prin coroanele livezilor. Nici nu ştiai ce respira în sihla prăvălită printre bolovani şi stânci uriaşe, de parcă ar fi vrut să se ascundă. Un porc mistreţ  buiac şi flămând, cu râtul brăzdând prundişuri silicoase? Un urs hămesit? O ciută ghemuită-n poala ierburilor tremurând dimpreună? Un râs? Sau un purcoi de ghebe strivite de frigul opac, ce-şi clănţănea făptura prin coaja copacilor zburliţi.

În luminişuri umbrele muriseră de luni de zile. Cine şi-ar mai fi putut permite o brumă de umbră în păcătoşenia asta de întunecime? Te-ai fi putut întreba. Dar de ce să te întrebi? Nu era de ajuns că-ţi pocneam tâmplele de borţoşenia tăcerii, de urâciunea singurătăţii? Şi cât te-ai mai fi bucurat, dacă ai fi putut vedea măcar nişte licurici. Îngheţaseră sau muriseră prin locuri nevăzute. Aidoma zburătoarelor, care nici măcar chircite nu-şi mai ferăstruiau văzduhul dintre ramurile încremenite hieratic. Şi cât mi-aşi fi dorit o aripă. …

Cu sângele buşind în timpanele încremenite-ntre fuşteii scăriţelor îmi rostogoleam tigva în căutarea clipei ce s-ar fi putut pogorî în iarba pleşuvită de vânturi. Nimic. Nici un vreasc putrezit, nici o creangă scofâlcită de vremi nu-şi permitea să-şi părăsească locul, tăind  ca un cuţit în aer, tăcere. Unde erau? Şi ce căutam eu printre brusturi şi ferigi, cu ochi de căpcăun însetat şi cu mâini zdrelite de atâta dorinţă? N-aş fi putut să-mi răspund. Doar gângăniile-şi făceau datoria, molfăind răşina din scoarţa copacilor, doar doar mi-ar fi acoperit trupul golit de aşteptări  şi umplut de foame. Unghiile mi se crăpaseră. Degetele-mi sângerau. Şi carnea-mi tremura printre printre tulpinile aspre şi reci, izbindu-mi cu furie mersul dezordonat, dezarticulat. Şi pământul mi se părea tot mai aproape. N-avea rost să-l mai frământ cu braţele amorţite. Nu existau nici bulbi, nici măcriş, nici măcar ciuperci otrăvitoare. Doar muşchi aspru şi rătăcit, care păta din când în când grohotişul calcaros de sub  poalele pădurii, ce şi le ţinea lungi, până la pământ ca o văduvă perenă şi tristă. M-am lăsat pradă litierei dintr-un căuş stâncos şi-am adormit. Se făcea că venise mama să-mi mângâie fruntea rece, tot mai rece şi mai rece…

2. ÎN AŞTEPTAREA PLOII

M-am ridicat în capul oaselor. Am simţit cum omoplaţii îmi zvâcneau sub greutatea capului nehotărât: încotro să se îndrepte? Simţeam în cerul gurii miasmele de peste timpul în care stătusem lăţit, ca o plantă leneşă pe zgura pământului. Dinspre vârful gurii, cerându-şi parcă o nouă porţie de sucuri digestive de care mă săturasem să le apăr de atacul celor mai puţin norocoşi decât mine.

Am făcut un pas, încă unul, şi am privit la colbul ridicat de impactul lăboaielor mele crăpate şi verzi de-atâta tăcere. Pielea tălpilor arse, cu şănţuleţe pline de viermişorii nocturni se tăbăcise de-a lungul timpului. În cenuşa din crăpăturile tălpii, trebuiau să-şi facă loc întotdeauna bacteriile diurne, mici, de câţiva centimetri, gata să-şi facă datoria, să-mi ronţăie celulele moarte, viermişori nocturni până la aflarea echilibrului. Asta era în fond existenţa mea: echilibrul. Uneori mă trezeam întrebându-mă, ce s-ar fi întâmplat cu trupul meu, dacă tălpile ar fi avut mai puţin de un metru lungime? Cum mi-aş mai fi găsit echilibrul?

Mă bucuram de existenţa lor. Şi când oboseam căutând răspuns mă aşterneam iarăşi prin pulberea neagră a câmpului, sfarogit din vremuri necunoscute mie, răscolind-o. Ştiam că întotdeauna trebuia să-mi îndrept paşii spre grota din spatele meu, unde dosisem proviziile şi de care nu mă puteam despărţi. Frigul din preajma peşterii îl suportam mai uşor de când perii sârmoşi îmi acopereau trupul cu o blană aspră, colţoasă, aidoma privirile mele când se lăsau cotropite de tristeţe. Numai atunci când insecte mari cât degetul meu se opreau prin blană în căutare de piele moartă, îmi mai puteau dezlipi ochii de cerul plumburiu ce-mi sufoca existenţa. Din când în când, gâdilătura lor îmi provoca plăcere, suficient de mare, cât să îi suport compania gânganiei ajunsă la piele.

Nu mă scărpinam, pentru că degetele mele cât un arbust ar fi putut s-o strivească înainte de vreme şi să mă lipsească de prânzul pe care-l adunam cu răbdare, periindu-mi blana cu unghiile răsfirate, sub care adunam câteva zeci de insecte. Aşteptam mereu să se ghiftuiască, pentru ca să fie mai crocante când le striveam sub fălcile hirsute, învăţate mai mult cu lemn pietrificat şi sucuri digestive colectate în peştera vieţii mele.

Ridicat de-a binelea, trupul meu putea fi zărit de departe, după cum ochii mei puteau privi la fel de bine depărtările. Şi de această dată nu se vedea mare lucru. Acelaşi fum pâclos curgea din vârful unor coloane din spatele peşterii. O singură dată am zărit, o pasăre diformă, vălurind plumbul aerului, ţinând în clonţ ceva ce ar fi putut semăna cu un cap imens, poate la fel de mare ca al meu. Ciocul intrase în orbitele ochilor goliţi de substanţă, iar părul de pe tivga prinsă-n cleştele păsării căzuse de parcă ar fi putrezit. „Probabil că aşa se va întâmpla şi cu ţeasta mea când nu voi mai fi în stare să mi-o apăr”, mi-am zis cu tristeţe. Între timp, bacteriile diurne îmi uşuraseră tălpile, făcându-mă puţin mai vesel. Puteam păşi fără dureri şi fără teama de a stâlci viermişorii nocturni. De bacterii aveam nevoie, spre a-mi uşura digestia cioturilor arse pe care le ingerăm la rândul meu strivite de gura flămândă.

Le adunam cu unghiile de prin crăpături. Erau lucioase, cu pântecul bombat de câţi viermişori nocturni găsiseră-n călcâiele mele. Le sorbeam de-a valma, fără să le mestec, sperând să alunece vii şi nevătămate prin gâtlejul uscat spre burta mea nesătulă. Era singura sursă, naturală, la îndemână, în afară de mineralele ce hălăduiau  la tot pasul prin preajmă.

La intrarea în peşteră, dinţii rămaşi din roaderea oaselor celor pe care i-am răpus, străluceau alb, nefiresc în cenuşiul tern prin care-mi purtam paşii. Când am început să-mi ornez intrarea înfingând în stânci rădăcinile molarilor, nu mi-am dat seama că aş fi putut atrage atenţia altora, asupra sălaşului meu. Abia după ce mi-am dat seama că semnalau grota celorlalte creaturi, le-am smuls din peretele stâncos de la intrare şi le-am grămădit cum am putut mai bine printre bolovanii care-mi erau uneori de folos în apărare.

De multe ori, cu câte un bolovan bine ţintit, sau câte un molar aruncat cu iscusinţă-mi orbeam atacatorii, putând să-l atac la rându-mi şi mai bine şi să-l dobor. Hălcile proaspete din  trupul lor erau binevenite în meniul sărăcit de negura timpului. Iar când fecalele şi intestinele adunate în fundul peşterii fermentau permiţându-mi să culeg fermenţii voluminoşi şi gustoşi din masa gelatinoasă păstrată-ntre steiurile vulcanice dintre pereţi, festinul părea de-a dreptul împărătesc.

Mă lungeam pe burtă şi nu mai luam seama la dansul erotic al insectelor ce se înmulţeau prin blana mea, culegând cu degetele ca nişte crăcane implacabile, miile de enzime lucioase şi dolofane ce se lipeau de cerul gurii creându-mi o stare de voluptate greu de definit. Din când în când îmi permiteam să mai perii blana de la subţiori şi să adaug ouăle insectelor dulci-acrişoare pe vârful limbii aspre. „Dacă nu le las să se înmulţească nu mai am parte de aşa ceva”, îmi spuneam mereu, oprindu-mă în faţa tentaţiei de a le stăpâni definitiv. Norocul meu că nu mai aveam nici miros şi nici nu prea ştiam ce era în fond mirosul. Nările îmi fuseseră de mult tăbăcite şi niciodată n-aş fi putut crede că în părul ce-mi sălăşuia pe faţă şi în interiorul lor ar fi putut percepe mirosurile din peştere unde-mi ţineau la fermentat resturile celor răpuşi, pe care nu le putusem consuma.

Viermii graşi, ce-şi părăseau periodic groapa cu rezerve biologice, îi culegeam şi-i terciuiam uneori la un loc cu resturile carbonizate din afara grotei. Eram de-atâta vreme în stare de veghe, că obosisem. Nu mă mai amuzau nici insectele amoroase, nici viermii rebeli ce-mi obligau să-i prind înainte de evadare. Îmi era din ce în ce mai greu să-mi port cei câţiva metri de trup matusalemic, de-a lungul şi de-a latul teritoriului ce-mi aparţinea de când mă ştiam şi pe care-l marcasem cu bolovani uriaşi, ca un zid înalt, riscam. Forţei de care dispuneam nu i se putea opune nici un zid. De aceea lucrurile se tranşau între noi, direct. Dacă nu mi-aş fi respectat teritoriul şi aş fi intrat în vreo împrejurime străină aş fi fost considerat duşman şi întâmpinat ca atare. Dacă puterile  mi-ar fi slăbit, orice atacator m-ar fi putut răpune devenind stăpânul şi bineînţeles noul apărător al teritoriului cucerit.

Faptul că ne înmulţeam şi că teritoriile prielnice nu se găseau, dădeau naştere la conflicte. Numai înţepenirea într-o lumină veşnică a Pământului salvase teritoriul meu de la încăierări permanente. Din când în când, în vremuri de care aproape uitasem, întâlnisem hălăduind prin pustie, câte o femelă, la fel de uriaşă ca mine, dar prostită de sarcinile permanente în care se aflau, care se lăsa prinsă în braţele mele, ştiind dinainte că va fi abandonată. Diforme şi uzate, îşi abandonau fătul sub vipia pustiului, îndreptându-se spre altă parte după hrană, eterna plată pentru amorurile deslănţuite haotic într-o indiferenţă general-acceptată.

Eram ultimii bipezi ai cataclismului planetar, ce păreau să-şi găsească sfârşitul doar atunci când avea să cadă prima ploaie. Era ca un basm, care ne înspăimânta şi de care nu scăpm nici atunci când întâlneam câte un fetus deshidratat care nici măcar nu-şi osificase pe deplin cartilajele trupului şi nici atunci când eram într-o stare de mulţumire digestivă deplină. Ştiam că ploaia ne va ucide. Ştiam că ploaia ne va curăţa mediul pe care ni-l formasem şi că noi înşine vom pieri, odată cu viermii care ne dădeau hrană şi care ne fereau de nenorocirile ce ar fi venit odată cu ploile.

3. CRUCEA LUI ANDREI

Culcată pe umărul lui, crucea se lăsa târâtă în susul şi-n josul străzii, zgârâind asfaltul. Scrâşnetul frecării îi oprea pe trecători, umbre statuare, ca nişte păreri ce năluceau trotuarele într-o muţenie slută, diformă. Zilnic, purtătorul de cruce-şi târşea picioarele, oprindu-se  doar în faţa unei căni de apă sau a unei bucăţi de pâine, întinse cu milostenie şi teamă de comercianţi  ce-şi aveau ferestrele caldarâmului troturarelor.

Iar în ziua când prin centrul urbei se fandosea o paradă şi  când lumea se întreba ce-o să fie, ce-o să se întâmple, scrâşnetul crucii târâte cu multă râvnă, îşi făcu loc printre rândurile celor veniţi să-şi arate virtuţile-n parăzi.

Până şi soldaţii au făcut loc, celui ce-şi purta crucea, regrupându-se în urma lui. Umărul zdrelit se iţea dintre cârpele mereu curate ce-i acopereau goliciunea trupului. Picioarele desculţe, băşicate de fierbinţeala străzii, păreau a nu percepe rugozitatea smoalei împănate cu pietriş ascuţit şi fierbinte. Călcâiele-i musteau, iar degetele căpătaseră uşoare supuraţii între ele.

„Trece nebunul …” murmurau părinţii copiilor ţinuţi în braţe, de-o parte şi de alta a străzii.

„Trece nebunul…” murmurau  şi vânzătorii de pe ambele trotuare ascuţindu-şi auzul în aşteptarea hârşâitului lemnului pe asfalt.

„Trece nebunul…” şi-au zis şi organizatorii paradei scrâşnind la rândul lor cu teama că le-ar fi compromis defilarea. Cu adevărat nici ei n-ar fi putut spune ce  s-ar mai fi putut compromite sau dacă mai  era ceva de compromis. Iar dacă ar fi căutat vreunul din ei să-şi explice restul trecerii purtătorului de cruce printre ei n-ar fi găsit răspunsul.

Nu-l găsiseră nici evreii, când încearcă a desluşi taina apariţiei. „Blasfemie, blasfemie! Strigau hahamii pe sălile tribunalului unde îl dăduseră în judecată. Cine se crede, un nou Iisus?” argumentau în faţa judecătorilor. „Ăsta nu-i Mesia pe care-l aşteptăm noi!” şopteau ei la vremea înserării copiilor întorşi de la slujbele pline de pildele rabinului.

Catolicii nu s-au lăsat nici ei mai prejos, erijându-se într-un fel de apărători ai proscrisului. „Ce vreţi de la el?! Să-l răstigniţi ca pe Iisus?” declamaseră avocăţeşte: Până la urmă judecata se amână aşa cum se amânau mai toate judecăţile prin acele locuri. Ortodocşii nu se implicară. Îl priveau pe cărătorul de cruce de parcă ar fi fost strămoşul creştinilor. Se simţeau la rându-le crucificaţi. I-au zis Andrei şi aşa i-a rămas numele. Tot ei erau aceia care-i dădeau un strop de apă sau un colţ de pâine. Purta crucea în public în locul lor. Zi de zi fără preget. Andrei îşi purta crucea fie pentru ei, fie pentru sine. Cine ar fi putut spune?

Nu se uita nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus. Doar în asfaltul inert şi opac, de parcă ar fi vrut să se topească în el. Iar când au cercetat dacă nu cumva ar fi furat crucea, au descoperit cu stupoare, că parohul ortodox a lăsat-o la intrarea în oraş de izbelişte. Prelatul o uitase acolo, după ce-o înlocuise cu una de marmură. Aşa a crezut el  că se cuvenea să fie crucea martirilor pentru care fusese ridicată crucea de lemn. Ba chiar m-am bucurat când am auzit că a luat-o un creştin… „Că doar e creştin, nu-i aşa?” zicea el uneori de parcă-ar fi vrut să-şi dea singur dreptate.

Indiferent de cârtelile unora sau altora, Andrei îşi continua drumul cu tenacitate de invidiat. Ba chiar unii începuseră a vedea că ceva începuse a se schimba în viaţa tuturor. Primarul păru să fie mai aproape de durerile urbei. Consilierii aşişderea. Existau voci care ar fi putut pune mâna-n foc pentru revenirea la normalitate a afaceriştilor. Voci, voci, voci

Singura certitudine era mersul crucii prin centrul oraşului, în fiecare zi, pe ploaie sau pe vânt, de la începutul primăverii şi până în miezul verii, când schimbările în bine erau aproape sesizabile. Poate de aceea şi darurile creştinilor către purtătorul de cruce se înteţiră. Ba chiar Andrei începu să se îngraşe. Iar rana de la grumaz să supureze. Crucea i se păru mai grea, mişcările mai lente, iar trupul  mai coborât în pulpele obosite.

„Ar fi bine dacă ar duce crucea şi prin capitală…” zise la năduf unul dintre creştinii sasistiţi de oarece nedreptate. Vorba nu prinse prea repede. Lumea părea să se fi obişnuit cu Andrei, iar dacă el ar fi decis să meargă acolo, la oamenii puterii, ar fi fost la fel ca şi când n-ar fi ştiut de existenţa lui. Numai că din prea multă obişnuinţă, începuseră a-l neglija. Şi arareori îi mai dădeau câte o fărâmă de pâine sau o cană cu apă. „N-are decât să-şi ia singur”, rosti într-o bună zi unul din prăvăliaşii ce nu se prea dăduse în vânt nici până atunci cu darul. Şi tot el îl îndemnă: „De ce nu mergi tu la guvernanţi, Andrei?. Poate o să ne facă legi mai bune, dacă o să te aibă zilnic în faţa ochilor!”. Aceeaşi muţenie. Nu răspundea, nici măcar atunci când primea ceva, iritându-şi binefăcătorii.

Puţinătatea darurilor îl reduse pe Andrei la dimensiunile iniţiale. Umerii i se ascuţiră. Zdrenţele albite de vipia tot mai îndârjită îi fluturau pe trupul slăbit. Gâlcevile religioase încetară. Indiferenţa tuturor se abătea de la o zi la alta peste trupul tot mai neîngrijit şi mai stors de putere. Şi cu toate că greutatea crucii nu mai era la fel ca la început, şi cu toate că piciorul ce se hârşia pe asfaltul zgrunţuros se mai scurtase, iar crucea se mai uscase. Andrei se simţea tot mai sleit. Locul încrucişării lemnelor devenise tot mai negricios, pentru că acolo îşi cuibărea grumazul ori de câte ori începea şi se sfârşea drumul crucii.

Ameţit de foame şi de sete. Andrei se trezi într-una din zile, doborât în mijlocul străzii. Crucea i se pogorâse asupra-i, ca o lespede blândă, plăcută, lipindu-l cu obrazul de asfaltul încins. Era pentru prima dată când o asemenea simţire îi trezea în trup, fierbinţeală necunoscută. Şi dacă până atunci tălpile picioarelor băşicate nu simţiseră fierbinţeala smoalei, acum ardeau, ducând în trup dogoarea de nesuportat. Lacrimile nu-i aduceau alinare, să se poată ridica. Ar fi vrut să-şi poată purta crucea din nou. Zadarnic. Rămas sub  cruce, ocolit de maşini, nedumeri pe toţi binefăcătorii de altădată, ce-i priveau cu iritate neputinţa. Asta şi pentru că trecătorii ocoleau partea cu pricina şi nu le mai intrau în magazin.

„Aruncă-i bă o găleată cu apă!” se mai auzi dindărătul unei vitrine vocea unui ins furios. „Poate te dezlipeşti…” îi zise altul după ce-i răsturnă căldarea pe trupul nemişcat. Trotuarele deveniseră tot mai pustii. De undeva un echipaj de poliţie însoţit de o salvare, se apropie în linişte. Nici o sirenă nu se auzea, de parcă s-ar fi ascuns că au răspuns apelurilor telefonice date de mulţi, din ce în ce mai mulţi anonimi. L-au ridicat. Mai întâi crucea dezlipită cu greu din grumazul ce-şi aflase sălaş atâta vreme, apoi trupul. Duba poliţiei plecă. Portierele deschise lăsau vederii braţele crucii. Maşina salvării îl ascunse pe Andrei cu totul. Apoi, când mulţimea se puse în mişcare şi ultimele raze de soare se topiră în băltoaca ce se usca pe asfaltul încă fierbinte, viaţa redeveni ceea ce era, dintotdeauna.

Timpul începu a se slei peste toate lucrurile, până când minţile oamenilor încetară a mai percepe că a existat cândva un purtător de cruce. „Dar oare-l chema Andrei?” se mai auzi din când în când plutind îndoiala, până când amorţi şi ea între zidurile oraşului.

Gheorghe NEAGU
Director al revistei „Oglinda Literară”
www.oglindaliterara.ro

Notă: Pentru a da un titlul acestui material cuprins din trei eseuri distincte care fac subiectul unei noi cărţi, mi-am permis a-l numi în acest fel:Trei eseuri cu iz… postsuprarealist (George Roca redactor)

Gheorghe NEAGU, pseudonim: Semper Purus, Ion Prepeleag, Andrei Gunea, născut la 4  septembrie 1949, în comuna Trifeşti, judeţul Neamţ. Cavaler al Ordinului Meritul Cultural pentru Literatură acordat de Preşedenţia Romaniei în anul 2004. Studii: elementare: Şcoala Generală nr. 1 Roman, Şcoala Generală de Muzică – secţia violoncel Roman, Liceul Teoretic nr. 1 Roman, Institutul Silvic Postliceal Bucureşti, Facultatea de Studii Economice – Marketing, Iaşi. Studii juridice numai trei ani. Studii Postuniversitare de Organizarea Muncii, Bucureşti. Locuri de muncă: Profesor comuna Pildeşti,  judeţul Neamţ, proiectant la Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice Bucureşti, inspector M.E.F.M.C., inspector Direcţia Muncii Vrancea, director Cămin Atelier Odobeşti, director şi fondator al publicaţiilor: Jurnalul de Vrancea, Oglinda Vrânceană, Gazeta Vrânceană, Oglinda Moldovei şi Oglinda Literară toate în Focşani, fondator şi redactor la Revista V între 1990-1993, fondator al revistei Silva Bucureşti 1974-1976, colaborator Salonul Literar şi Revista Noastră. Iniţiative culturale: Mentor şi fondator al festivalului „Duiliu Zamfirescu” din anul 2000 şi până în prezent şi al „Revistei V” între 1990-1993, coordonator al Festivalului  Salonul Literar Dragosloveni – ediţia 2001-2004, preşedinte al Asociaţiei Culturale „Duiliu Zamfirescu” şi al Cenaclului Literar „Duiliu Zamfirescu”. Debutul absolut: în Ateneu în  1970, cu poezie. Debutul editorial: în volumul „Zece prozatori”, editura Albatros, Bucureşti, 1986. Opera tipărită:  
•    „Sistemul informaţional în silvicultură”, 1974
•    „Raţionalizarea sistemului informaţional în silvicultură”, 2 volume, 1975
•    „Zece prozatori” (nuvelă), editura Albatros, 1986
•    „Antologie” (Jurnal 100), editura Zedax, Focşani,1995
•    „Templul iubirii” (roman filozofic), editura Porto Franco, 1992
•    „Arme şi lopeţi” (roman social), editura  Zedax, 1995
•    „Moartea şobolanului” ( nuvele), editura Zedax, 1997
•    „Al Evei trup de fum” (volum colecţie), editura Zedax, 2003
•    „Jurnal american”, editura Zedax, 2004
•    „Crucea lui Andrei”, (nuvele în colecţia „Scrieri alese”), editura Zedax, 2003,
•    „La Bellu”, editura Zedax, 2005
•    „Proza.ro”, editura Paralela 45,2005
•    „Aesopicae”, editura Valman, 2006