Detectivul se ridică în picioare şi cercetă chipul bătrân din spatele său. Aprobă din cap şi porni pe un hol lung luminat slab. Da, era moartă, dar nu dorea să dea explicaţii nimănui. Nu neapărat pentru că o cunoscuse sau pentru că o iubise, ci doar din pricina sentimentului de silă ce îi inundă gura. Crimă? Nu, fusese un masacru şi cu Ali se făcea a patra victimă ce îl viza direct. Până acum nu fusese convins pe deplin de lucrul acesta, doar că de data aceasta lucrurile începeau să fie tot mai clare, iar el nu mai putea să nege la nesfârşit. Cine făcea crimele dorea doar să-l rănească sau, să-l dezamorţească.
Amorţise în ultimul timp, de fapt, trăise într-o lume a lui uitând de îndatoriile pe care le avea faţă de cetăţeni. Îşi amintea că în urmă cu câţiva ani se petrecuse un caz asemănător, prin Minessota. Detectivul care se ocupase de caz trecuse printr-o traumă lucru ce l-a făcut să „amorţească”. Apoi a apărut criminalul cu menirea de-al trezi la realitate.
Ajunse afară. Se scotoci în buzunarele largi până dădu de pachetul de ţigări. Jurase că nu mai pune ţigară în gură după ultima experienţă, dar în acest moment nu mai conta. Dorea doar să se ameţească puţin pentru a mai uita de crimele din ultimile zile. Încercă să şi-o amintească pe Clara, fiica sa de opt ani, sau opt ani avusese când mama ei o luase de lângă el şi o dusese… dracu’ ştie unde? Nu îşi amintea precis. De fapt, nu îşi amintea nici ce zi e, nici luna şi nici anul. Ori timpul rămăsese pe loc, ori zburase ca bezmeticul fără să îl anunţe şi pe el. Încercă să îşi amintească de cât timp nu mai plecase pe teren, dar nu reuşi sub nici o formă. Probabil că trecuse destul de mult dacă mintea nu îi mai funcţiona.
Când o găsiseră pe Magda el nu fusese acolo. De fapt, nu şi-o mai amintea pe Magda. O recunoscuse după ce văzuse fotografiile din pură întâmplare, lipite pe panoul central al poliţiei. Nu şi-o amintise imediat, bineînţeles, ci doar după câteva nopţi în care acea imagine îl chinui. Apoi, din senin, o visă ţinându-l de braţ pe sub castanii răcoroşi din curtea liceului. Trecuse mult prea mult timp de când dragostea lor se consumase, dar se părea că ucigaşul nu ţinea cont de asta. Apoi au găsit-o pe Ellena. Ellena îi fusese iubită în primul an de facultate, atunci când urmase psihologia, mai apoi se întâlnise cu ea când dădea examenul de detectiv. Era măritată şi avea gemene.
La cea de-a treia crimă a cerut să fie şi el prezent spre surprinderea tuturor. Căpitanul acceptase bucuros. Poate că în ultimul timp se cam ramolise, dar nimeni nu putea nega că fusese cel mai bun detectiv din unitate şi, încă mai putea să fie. Cea de-a treia crimă i-a adus-o în faţă pe Tara. Tara nu fusese chiar iubita lui, doar o aventură ce ţinuse o săptămână până când blonda s-a plictisit şi a plecat. Şi acum, Ali. E drept că nu se mai gândise la ea de vreo doi ani, dar asta nu însemna că încă nu o mai iubeşte. Din pricina ei se întâmplaseră multe în familia lui.
Îi veni să plângă, dar nu era momentul pentru sentimentalise. Şi da, tot de doi ani stătea beat pe un birou. Pierduse doi ani din viaţă fără să facă sau să ştie nimic. Sigur, asta da viaţă. Să bei, să mănânci, uneori – atât cât să nu mori – şi să vezi totul în pete de culoare.
Îşi trase o palmă peste faţă, aruncă ţigara şi pachetul şi o porni din nou pe holul lung şi slab luminat.
*
Ştiu că nu ştiu nimic, şi nici măcar asta nu ştiu.
Socrate.
Travis îşi făcu o listă cu numele celor patru femei: Magda, Ellena, Tara şi Ali. Nici una nu avea nimic în comun cu cealaltă, dar toate aveau cât ceva în comun cu el. Mai precis toate îi fuseseră iubite într-un fel sau altul. Bineînţeles dăcă nu o excludea pe Tara care, din punctul lui de vedere, nu reprezenta mai mult decât o aventură. Trecu în revistă şi cazul din Minessota. Crimele de acolo se petrecuseră în urmă cu cincizeci de ani, cu toate că impresia lui fusese că nu trecuseră decât câţiva ani. De fapt, era sigur că nu trecuseră decât câţiva ani pentru că urmărise cazul cu interes. Atunci, existau două variante: ori datele au fost schimbate de un dobitoc de la arhivare, ori se petrecea ceva ciudat. Bineînţeles, straniu era şi faptul că celelalte date erau la fel cum şi le amintea. De ce să fi schimbat doar data dacă nu din prostie?
Luă dosarul, trecul printre birourile „vagon” şi se repezi spre subsol, acolo unde se ţineau dosarele mai vechi de trei ani.
Aruncă dosarul în faţa doamnei cu faţă bolnăvicioasă, îşi propti ochelarii pe rădăcina nasului şi se umflă în pene.
– Presupun că atenţia ta este concentrată asupra altor lucrui care nu au nici o legătură cu ceea ce faci aici.
Femeia se ridică în picioare, îşi fixă mâinile în şolduri şi încercă să pară cât mai calmă.
– Şi de ce presupui aşa ceva?
Travis deschise dosarul şi îi indică cu arătătorul data. Femeia nu schiţă nici un gest.
– Şi?!, se interesă ea.
– Cum, „şi”? Cazul ăsta s-a petrecut acum câţiva ani, ştiu asta pentru că l-am urmărit. Am citit presa zi de zi…
– Domnul meu, ţipă femeia, mintea dumneata nu mai e unde trebuie să fie. Cazul ăsta s-a petrecut exact acum cinzeci şi unul de ani. Dacă mă întrebi de unde ştiu, păi eu am şaizeci şi doi de ani şi chiar am urmărit cazul când eram copil. Mai ales că sunt din Minessota.
– Nu se poate, se contrarie Travis, nu poate fi adevărat. Sunt sigur că şi eu am urmărit cazul, doar că…
Lăsă dosarul acolo şi dădu fuga afară. Îşi aminti că îşi aruncase pachetul de ţigări, dar întotdeuna mai avea una de rezervă în buzunarul intern al hainei, buzunar pe care-l ţinea cusut. Rupse cusătura cu doar degete, luă ţigara şi o aprinse. Se sprijini de zid şi trase două fumuri cu nesaţ. Acum simţea că se mai calmează. Trebuia să analizeze situaţia de la început până la sfârşit.
Nu se mai întoarse în birou preferând să se piardă printre holurile bibliotecii. Trebuia să îşi amintească sau, cel puţin, să îşi dea seama ce se petrece în capul său. Avea nevoie de o confirmare că nu e nebun. Ştia bine cazul, poate chiar mai bine decât ar fi trebuit. Şi ce dacă nu îşi mai amintea data exactă? Oamenii uită tot timpul asemenea lucruri. Uitarea este un fenomen necesar, altfel capul s-ar umple cu tot felul de prostii şi ar exploda. Ar fi ca şi cum am încărca un depozit până la refuz, aşadar, uitarea e necesară. Ştia bine – studiase tipurile uitării în facultate – că era absolut normal să îşi amintească cu aproximaţie. Nu trecuseră mai mult de cinci ani, asta putea să jure. Amintirea era prea clară, iar o amintire atât de clară nu putea să stea în mintea lui mai mult de zece ani, doisprezece cel mult. Detaliile încă erau clare. Până şi formatul tabloidelor ce „promovau” într-o manieră grotească, plină de zel, crima, şi-l amintea. Chiar şi paginile cu iz de vechi şi îngălbenite…
Se opri. Atât. Aruncă o privire pe fereastră şi se întoarse la cel din urmă gând, de data asta luat pe-ndelete. Paginile cu iz de vechi şi îngălbenite. Fotografiile neclare, alb-negru, întinate pe alocuri. Caii din imagine. Bărbatul cu barbă dezordonată. Copilul cu ochi… alb-negri.
Toate astea îi provocară o stare de euforie. O amorţeală plăcută ce îi străbătea trupul şi îl lăsa să vadă cu ochii minţii fiecare tabloid pe care îl parcursese. Încă le simţea asprimea sub degete. Pielea lui fină se simţea revoltată de calitatea hărtiei; mintea lui se simţea grandioasă în faţa limbii de lemn folosită în toate acele articole. Trecu peste articolul numit „ Trei hoţi şi doi peşti”, sărind direct la „Criminalul nopţii”. Surâse când îşi reaminti titlul, de fapt, îl vedea atât de clar că putea să jure că ţine tabloidul în mână. Zâmbi pentru că nimeni nu ştiuse niciodată cu exactitate când îşi ucisese victimele, dar presa părea să ştie chiar totul înaintea poliţiştilor. Merse mai departe pe firul articolului. Înţelese destul de greu metaforele grele, fără sens şi plăcerea jurnalistului de-a relata povestea. Ba chiar, simţea că respectivul, Jacob Davids, era încântat că are despre ce să scrie.
Se trezi din această visare bulversat. Straniu, afară se înnoptase iar o bibliotecară drăguţă îl anunţă că programul s-a sfârşit.
Când trecuse tot acel timp? Pe unde? Şi cum dracu’ făcuse să ţină ziarul ăla în mână când, de fapt, el a stat tot timpul în faţa unei mese goale şi nu ceruse nimic la ghişeul tabloidelor?
Opri la primul chioşc pe care îl întâlni în cale şi îşi cumpără un Mallborro roşu. Simţea nevoia să se afunde în tutun. Dacă s-ar fi apucat de băut probabil că nu ar mai fi reuşit să se oprească, dar o ţigară, două, şase, nu aveau cum să-l ameţească până la a uita complet de sine.
Se aşeză pe treptele unui bloc, aprinse o ţigară şi privi spre cer. Nu avea rost să meargă mai departe. Nimeni nu îl aştepta acasă.
Cea mai mare minune e să crezi că poţi face una.
Imaginaţia este procesul ce duce la obţinerea noului. Sigur e una dintre cele mai simple definiţii ale imaginaţiei, dar Travis nu găsea una mai potrivită pentru starea lui actuală. Dacă imaginaţia nu l-ar fi împins spre astfel de episoade atunci nu ar fi ştiut să spună ce altceva este. Nu credea că are o imaginaţie prea bogată, de fapt colegii îi spuneau tot timpul că această calitate îi lipseşte cu desăvârşire. E minunat să fii inventiv şi să treci prin filtrul gândirii tot felul de poveşti, dar el, nu o făcea de obicei.
Îşi puse picioarele pe birou privind fix spre monitor. Imaginea de pe monitor îi fura privirea făcându-l să se gândească la tot felul de lucruri. Straniu lucru, dar el gândea atât prin vorbe cât şi prin imagini. Evident că nu era un lucru greşit, ştia de când studiase psihologia că acesta este un proces normal. Numai că, până acum, el nu îşi dăduse seama de lucrul acesta. Profesorul Sterr îi spusese înainte de examen: „Emoţia pe care o simţi este ferventul imaginaţiei”. Poate că Sterr avusese dreptate cu toate că, el fusese prea beat pentru a-şi mai imagina ceva. Poate că Sterr îşi dăduse seama şi încercase să îl facă într-un fel sau altul să nu se simtă stânjenit sau, poate chiar crezuse că e atât de emoţionat încât avea nevoie de o încurajare.
Dacă se gândea mai bine, viaţa lui nu fusese niciodată prea palpitantă, prea frumoasă sau măreaţă. Poate că nici normală nu fusese. Iubise mult, cu patimă, se implicase cu adevărat în fiecare relaţie suferind până la uitare sinelui. Se implicase şi în viaţa colegilor săi, ca mai apoi să îşi dea seama că toate astea nu valorează nimic. Apoi soţia îl părăsise. De fapt, fugise în totiul nopţii cu copil cu tot. Ea spunea că nu mai poate suporta singurătatea şi teama că vreun nebun s-ar putea răzbuna pe ea şi pe Clara. Nu o căutase niciodată, Dumnezeu ştie de ce. Pur şi simplu până acum câteva zile nu simţise nevoia să le întoarcă din drum. Iar apoi, se trezi implicat într-un caz ce părea că datează dintr-un timp în care el nici nu era născut, şi totuşi, îl cunoaştea cu precizie.
Căută în arhivele poliţiei cazul. Calculatorul îi afişă dosarele cele mai vechi, pâlpâind asupra unuia. Era înregistrat pe aceiaşi dată, cu siguranţă că nu aveau cum să se înşele cu toţii. Atunci era adevărat, cazul se petrecuse cu cinzeci şi unul de ani în urmă. Criminalul, un tip obsedat de iubitele detectivului X, avea pe vremea aceea patruzeci şi şase de ani. Aşa că, chiar de ar mai fi trăit ar fi fost mult prea bătrân pentru a mai săvârşi şi alte crime.
Încercă să memoreze ceea ce se întâmplase în bibliotecă cu o zi în urmă. Cu siguranţă ţinuse acel tabloid în mână. Încă îi mai putea simţi mirosul, încă îi mai putea pipăi hârtia. Cu siguranţă se întâmplase ceva, ca şi cum ar fi trecut dintr-un timp în altul… sau, ca şi cum chiar el ar fi fost detectivul acelui timp. Îşi trosni degetele nervos şi căută o fotografie a detectivului X. O găsi cu greu. Avea vreo trezeci şi cinci de ani, cam cât avea şi el acum. Asemănări fizice nu existau, X era scund, gras şi blond, pe când el era exact invers. Aşadar, ideea unei reîncarnări pica.
Se întinse pe scaun, îşi reuni mâinile pe după cap şi reveni la imaginaţie. Din câte îşi amintea imaginaţia crea planurile ideale ale omului. Evident că el nu avea planuri ideale, înafara celor în care se închipuia un fel de Rambo care îi pedepseşte pe toţi cei care încearcă să încalce legea. Era o singură problemă pe care i-o crea acest proces, şi anume că, imaginaţia crea viitorul, iar el fusese învăţat să trăiască numai în prezent.
Râse. De parcă aşa ceva era posibil cu adevărat. E drept că anumiţi oameni reuşeau. Bine, bine, reuşeau, dar erau şi educaţi în scopul ăsta. Nu erau nevoiţi să muncească prea mult sau să-şi bată capul cu probleme ce îi depăşesc. În schimb, trecutul îl educase pe Travis, într-un fel morbid, dar o făcuse, iar viitorul îi dădea perspectiva de-a alege. Cu toate că ceea ce se întâmplase cu o zi în urmă nu fusese tocmai o alegere ce îi aparţinea.
Omul de ieri a murit în cel de azi, cel de azi moare în cel de mâine.
Plutarh.
Plutarh cu cu a sa „Moralia” îi oferea lui Travis puţin din ceea ce îşi dorea să descopere. Din păcate nu prea cunoştea greaca, iar traducerea pe care o efectua mergea destul de greu. Din fericire, însă, cunoştea destulă mitologie greacă pentru a se raporta la ceva. Paginile cărţii erau la fel de vechi ca şi tabloidul pe care îl ţinuse în mână cu două zile în urmă. Aproape că putea să-l simtă din nou. Aspru, întinându-se pe degetele sale. Aţipi o clipă cu gândul la lucrul bizar pe care îl trăise. Poate că ar fi adormit, dacă zgomotul străzilor pline nu l-ar fi trezit.
Se trezi într-o cafenea cu miros de vechi şi mucegăit. Câteva doamne cu pălării ce caracterizau anii ’50, cu pipe lungi şi priviri curioase, se holbau la un bărbat ce milita pentru credinţa în Dumnezeu.
Travis se uită atent în jur. Cu siguranţă că nu visa. Nu putea să viseze. Totul era real, palpabil. Se repezi spre toaleta comună pentru a-şi privi chipul. Faţa lui nu suferise nici o modificare, poate că doar îmbătrinse puţin. Fracul negru cu manşete albe şi jobenul i se potriveau perfect. Până şi bastonul ce îl ţinea agăţat de mână intra perfect în peisaj. În buzunarul fracului îşi ţinea monoclul, iar în cel al vestei, ceasul de aur. După câte îşi dădea seama era un personaj bogat.
Nu era speriat de ceea ce se întâmpla. De fapt, se simţea de parcă ar fi făcut parte din acest peisaj mai mult decât din cel real. Îşi învârti bastonul între degete şi ieşi agale pe străzile… pe acele străzi.
Nimic nu îi era cunoscut. Străzile erau înguste din pricina clădirilor ce păreau că ies din pământ înghesuindu-se una în alta. Trecu pe lângă un cinematograf vechi ce îi aminti de ceva anume, doar că amintirea fugi prea repede pentru a o mai recupera. Apoi zări maşini cu sirene albastre. Maşini vechi, negre, ce alergau pe străzile înguste făcându-i pe trecători să-şi ţină respiraţia. Nu se opriră prea departe. Travis mări pasul şi se aventură spre ofiţerii de poliţie cu uniformele lor stranii. Citi inscripţia de pe magazinul în faţa căruia se aşezaseră maşinile de poliţie: „ Erolvell”. Evident, numele nu îi spunea nimic.
Tresări surprins când îl zări pe detectivul X. În mintea lui zburară tot felul de gânduri. Nu putea da vina pe imaginaţie, poate pe vreun vis. Dar nu putea să viseze şi să fie în acelaşi timp atât de conştient. Aşa ceva era aproape imposibil. Cumva prezentul său se împletea cu un trecut pe care nu îl trăise. Oare?
Privi dintr-un colţ cu interes mişcările detectivului X. Detectivul ieşi din clădire înjurând şi plimbându-se nerovs printre subordonaţii săi. Luă o fătucă de mână, bruscând-o, şi obligând-o să intre în clădire. Timp de zece minute nu se mai întâmplă nimic. Poate doar curioşii ce se adunaseră pe partea cealaltă a străzii şi se foiau nervoşi mai prezentau ceva interes. Apoi, brusc, câţiva brancardieri ieşiră ţinând de o targă. Era clar că pe targă era un trup, însă acesta era învelit de un cearşaf alb, lăsând doar o mână însângerată să cadă pe lângă corpul tărgii.
Travis ar fi vrut să se apropie pentru a studia mai bine situaţia, dar o voce calmă îi făcu un anunţ:
– O altă victimă.
Dacă teoria mea nu corespunde faptelor, cu atât mai rău pentru fapte.
Martin Hegel.
Îl privi cu ochi mari şi speriaţi pe căpitanul Lhute. Era în biroul său, al şaselea din „vagonul” de birouri aşezate la fereastră. Încă ţinea „Moralia” în mână, iar soarele era postat în aceiaşi poziţie ca atunci când deschisese cartea. Singurul lucru care se schimbase era chiar căpitanul care îl privea cu ochi pustii.
– Altă victimă?, întrebă Travis mai mult retoric încercând în fapt să îşi revină din ceea ce trăise.
– Da, o blondă.
– Aha, făcu Travis care până în acel moment ţinuse ascuns faptul că le cunoştea pe victime. Travis încă simţea că situaţia ar fi putut sta altfel. Încă nu se asigurase pe deplin că e vorba despre el. Trebuia să o vadă şi pe cea mai nouă victimă pentru a se asigura că totul are legătură cu el.
*
Da, avea legătură cu el. Acum ştia prea bine că trăia în trecutul unui criminal, iar el trebuia să încaseze şocurile. Îi mărturisi lui Luhte chiar de cum o zărise pe Iza. Nu mai avea rost să ascundă. Apoi plecase singur pe străzi, încercând să uite că Iza fusese cea cu rol decisiv în plecarea Adei, soţiei lui. Până atunci refuzase alcoolul aşa cum încercase să refuze şi tutunul, doar că de data asta lucrurile luau o altă întorsătură. Cumpără o sticlă de alcool prost şi un pachet de ţigări, după care se aventură pe o stradă întunecată şi pustie. Însă dintr-o dată se făcu zi. Sticla încă o ţinea în mână, dar nu se potrivea de nici o culoare cu bastonul său elegant. Nu ştia dacă să se apuce repede de băut sau să meargă mai departe. Poate că ambele variante ar fi fost corecte şi, poate că s-ar fi apucat de băut dacă nu ar fi auzit strigătele unei femei provenind de undeva din apropiere.
Lăsă sticla să îi cadă din mână şi se repezi spre locul cu pricina. Straniu. Strada era pustie. Nici o umbră nu îndrăznea să se aventureze pe acele străzi înguste. Oamenii păreau speriaţi sau… pur şi simplu nu mai erau. Glasul femeii se auzi tot mai tare, tot mai tânguitor. El mergea încet, temându-se… nici el nu ştia de ce se teme cu adevărat. Zări o perdea fluturând spre afară. Se apropie, dădu uşor perdeaua la o parte şi atunci… văzu şi leşină.
*
– Te simţi bine?, se interesă vagabondul de lângă el.
Travis îşi pipăi capul cu doar două degete. Nu părea a avea vreo traumă. Sticla de băutură se vărsase lângă el, era clar că nu apucase să bea nici măcar o gură. Îşi scoase ţigările de la pieptul hainei şi îşi aprinse una cu mâna tremurândă.
– Cred că am adormit, îi răspunse el bătrânului ce îl privea ca pe un intrus. Îmi pare rău, am să plec imediat ce termin ţigara.
– Ah, dar ce ai văzut?
– Poftim?!
– Ştii tu, pe fereastra aceea, ce ai văzut?
Travis se frecă la ochi nedumerit.
– Pe fereastră?
– Da, omule, hai. Ştii bine că ai văzut pe cineva pe fereastră. Cine era?
El începu să tremure. Abia atunci parcă i se limpezea mintea. Ar fi vrut să-l întrebe pe bătrân cum de ştia, dar era clar că nu va obţine vreun răspuns. Apoi vru să şteargă imaginea din mintea sa, dar nu reuşi. Imaginea aceea trebuia schimbată cumva. Trebuia! Trebuia!
-Nu am văzut nimic.
Bătrânul surâse.
– Nu e cazul să îţi ascunzi gândurile de mine, oricum ştiu ce s-a întâmplat.
– Ah…
– Aşadar, ce ai văzut?
– Pe mine.
Omul nu este soluţia cea mai exactă la problema vieţii.
Paul Valery.
În dreapta cântărea durerea şi în stânga suferinţa. Apoi, în aceiaşi oridine, cântărea dreptatea şi nedreptatea, realul şi irealul. Starea de confuzie era benefică, de data asta. Simţea că poate trăi mai bine în confuzie decât în realitatea aceea gri pe care o atinsese până acum.
Nu era sigur de faptul că se văzuse pe sine în acea casă. Şi dacă se zărise, ce anume făcea acolo?
Avea nevoie de multă linişte. Crimele acestea nu făceau decât să-i inducă acea stare latentă între realitate şi fantezie. Dorea să se ridice din pat şi să poată merge mai departe pe străzile reale pe care le cunoştea, ci nu pe cele pe care le crea într-un fel mult prea evident imaginaţia sa.
*
„ Şi ce-ai văzut acolo?”, se auzi vocea din mintea sa. „ Nu nega. Nu asta e soluţia. Spune ce ai văzut. Spune-o cu voce tare, astfel încât să nu uiţi niciodată că ceea ce ai zărit este adevărat”.
– Pe mine! Pe mine!, strigă Travis disperat privindu-se în oglindă.
Barba îi crescuse haotic, iar ochii îi erau înconjuraţi de cearcăne şi firişoare roşii.
– Pe mine, mi-am văzut propriul chip.
„ Ce făceai acolo? Spune! Spune!”.
O omoram. La dracu’. Să mă ia dracu’ dacă nu o omoram. Eu le-am omorât atunci…, dar nu e posibil, el avea patruzeci şi şase de ani, dacă m-aş fi născut imediat după ce a murit el, la dracu… ba e corect, e corect.
„ Tu ţi-ai omorât fostele iubite?”
– Nu, nu. Jur că nu am făcut-o eu. Asta ştiu pentru că… pentru că m-am trezit…
„Spune!”
– Să te ia dracu’. Nu mai spun nimic. Absolut nimic.
„ De ce te ascunzi, Travis?”
– Lasă-mă! Nu îmi mai invada mintea. Lasă-mă!
„Răspunde-ţi la întrebare. Altfel nu vei cunoaşte adevărul”.
– Nu mă poţi supune tu pe mine unui interogatoriu. Nu răspund la absolut nimic. Refuz să răspund.
„ Să nu uităm că te pot obliga. Pot scoate din subconştientul tău lucruri pe care nu ţi-ai dori să ţi le mai aminteşti”.
– Să te ia dracu’. Bine, bine. Eu le-am ucis. Eu le-am ucis.
„Te-ai întors pentru a te răzbuna”.
– Pe cine?
„ Pe faptul că ai fost prins”.
Travis se ridică greoi din pat. Era întuneric în cameră. Trase puţin de draperiile groase şi se asigură că este încă zi. Merse încet spre noptieră, deschise sertarul şi scoase un CZ-92 alb. Telefonul începu să sune. Sună mult, mult şi apăsat. Robotoul intră în funcţiune şi glasul lui Luthe sună sec.
– Ţi-am găsit soţia. Îmi pare rău Travis, e moartă.
Puse pistolul la cap, şi trase.
Omul trebuie să înghită dintr-o dată tot veninul, ori scapă, ori moare.