Tot mai bine este acasă

acasă în acel colț din grădină
sub salcâmi. 
Îmi așez hainele în crenguțe, 
hainele cenușii, 
ca albul să scoată din buzunare fiecare nor. 
Îmi plac la nebunie florile de salcâm! 
Gustul dulce îmi amintește de copilărie, 
pe vremea când gândurile umblau hai-hui 
cu zâmbetul atârnat până în călcâi. 
Eram mică, 
atât de mică încât mereu eram câte zece în grădină. 
Bunica striga: 
– Maia, joacă-te, joacă-te, zâmbește! 
Privirea-i cumpănă întindea plase cenușiului 
să nu-mi atingă obrajii. 
Clipele nu mă mai caută. 
Amurgul își trece valurile nestingherit  
peste florile schilodide de mirare, 
tremur,
frică…
M-a prins hoața! 
Umerii cad.
Nu mai îmi este rouă 
teama trecerii peste Judecata cea Mare. 

Iar și iar,
ivirea apei 
îmi atârnă clopote de gât.