Timp

Despre pasărea care cuprinde în aripile ei întregul timp a scris pentru prima dată un călugăr al unei mânăstiri de mult uitate în ruină, în anii dinaintea tuturor războaielor. În vremea lui, când luptele cu timpul nu deveniseră încă distrugătoare, era socotit un nebun, dar numai din pricină că spunea ceea ce ştiau cu toţii, atât de simplu încât nimănui nu-i venea să creadă. Cronica lui părea atât de încifrată şi de misterioasă încât n-a fost luată în seamă decât mult mai târziu, pe vremea când pacea devenise o stare atât de rară încât numai nevoia de înţelegere îi mai făcea uneori pe oameni să caute. Întrebările lor, în secolele războinice care au urmat fără încetare de atunci, începeau mai totdeauna cu de ce.

Cronica nebunului călugăr, singuratec în cotloanele mânăstirii, vorbea în cuvinte simple despre pasărea care cuprinde între aripile ei axa cerească a timpului. Desigur că de-a lungul veacurilor cronica n-a rămas ascunsă, deşi la prima vedere ar fi părut lipsită de orice importanţă datorită nebuniei celui care o alcătuise. Nimeni din vremea lui, a călugărului singuratec şi blajin de altfel, nu o luase în seamă, cum nu îl luaseră în seamă nici pe el. Pentru că omul cu ochi albaştri, spălăciţi, privind parcă dincolo de lumea obişnuită, îşi îndeplinea cu sârguinţă sarcinile încredinţate de regulamentele stricte ale mânăstirii, dar vorbea în cuvinte fără înţeles, deşi le rostea cât se poate de limpede şi clar. Nici astăzi nu ştim dacă a scris-o cu adevărat el, dacă a ştiut cu adevărat să scrie. Vremurile în care el a trăit şi a scris-o erau vremuri binecuvântate de pace. Semnele pe care le aşternea pe hârtie la lumina palidă a lumânărilor, în chilia sărăcăcioasă, au dat mult de furcă celor ce au simţit semnificaţia cronicii lui, dar aceasta se va întâmpla abia câteva milenii mai târziu, când pacea se risipise de mult. Numai câţiva mari pasionaţi ai vechilor limbi, cei care aveau încă în inimă nostalgia netrezită a acelor vremi, au putut traduce cronica nebunului călugăr, în aşa fel că ea s-a răspândit pe felurite căi şi sensul cronicii nu a fost nicidecum schimbat de-a lungul anilor în urma numeroaselor traduceri. Surprinzător ar putea părea acest lucru, ştiind cât de dificil de tradus au fost alte cărţi importante ale omenirii. Pentru unii acesta a fost un semn de adevăr al cronicii.

Acum, în vremea când toate cele ascunse trebuie să iasă la lumină, indiferent de ce ar face sau gândi cei care vor adevărul încă ascuns, textul integral s-a răspândit atât de mult încât nu mai poate fi respins sau cenzurat în vreun fel. Asta se petrece numai din cauza faptului că este scris în aşa fel încât nu trebuie să ai nici un fel de pregătire pentru a-l înţelege, exceptând desigur ştiinţa obişnuită a bunului obicei al citirii. Dincolo de misterul său, cronica nu trebuie încărcată de rătăcirile adesea atât de largi ale oamenilor de ştiinţă contemporani, ci mai înainte de toate este o cale către inima cea mai adâncă a omului, locul acela pe care nimeni nu îl dezvăluie mai niciodată, cu excepţia desigur a stării atât de speciale pe care o numim de obicei dragoste. Pesemne călugărul care a alcătuit-o era el însuşi în starea aceasta şi poate de aceea l-au crezut nebun pe vremea când trăia. E cu putinţă să fi fost un adevăr revelat doar de dragostea lui, răsfrântă asupra vieţii pământului şi cerului şi să fi primit, ca o răsplată a curăţeniei sufletului său, darul acestor cuvinte înlănţuite în cronica de neînţeles, dar totuşi atât de clară încât n-a fost contrazisă sau negată niciodată. Pentru că în oricare dintre limbile pământului a fost tradusă de-a lungul timpului, esenţa ei s-a păstrat neschimbată.

Ar mai fi de spus că omul, aproape dintotdeauna, a fost cel care a dorit să lase un semn al trecerii sale prin timp, lucru de altfel cu totul imposibil. Şi, fie că străduinţa lui s-a limitat la perpetuarea speciei, fie că a suportat pe calea lui sacrificii imense în numele creaţiei artistice, totul se limitează la a lăsa o urmă în timp.  Zadarnicia luptei umane cu timpul o las în seama altora, dar textul călugărului dezvăluie deopotrivă necesitatea abandonului percepţiei timpului şi abia după aceea înţelegerea lui la nivelul cel mai fin al fiinţei, adică al sufletului. Numai în posesia acestui organ al nemuririi se poate înţelege cu adevărat timpul. De câte lupte va mai fi nevoie pentru a afla acest adevăr simplu nu poate spune cu siguranţă încă nimeni, dar dorinţa celor înfricoşaţi de a stăpâni timpul se soldează cu victime de mii de ani. Sunt cei care vor să vâneze pasărea despre care scrie călugărul,  în oricare dintre erele istoriei aşa cum o cunoaştem.

Ori, dacă e să dăm crezare celor care spun că Dumnezeu e doar iubire, atunci credinţa într-un suflet nemuritor al omului nu poate duce decât la concluzia că sufletul este o mică parte a lui Dumnezeu şi că descoperirea acestei fărâme pe care omul o poartă are loc numai în starea de graţie a dragostei. Şi în prezenţa morţii, am mai adăuga, cu convingerea că atunci timpul îşi cere perceperea într-un fel diferit. Întrebarea esenţială pe care aş dori să o pun este: sunt oare cu putinţă căi de descoperire a ceea ce simte fiinţa dincolo de pragul de neîntoarcere a vieţii? Sunt mai mult decât sigur că sunt asemenea căi. Una, la îndemâna tuturor, complet liberă, este dragostea. Cealaltă ar putea fi sora ei geamănă, moartea, calea tuturor fiinţelor vii, dar durata acesteia se reduce la o fracţiune de secundă atotcuprinzătoare a unei întregi existenţe, când nimic nu mai poate ajuta la nimic. Iată de ce, în accepţiunea adevărului acestui text, numai depăşirea barierei dintre lumile diferite, dintre felurile diferite de percepţie a timpului, poate aduce făpturile vii la conştientizarea acestui organ deosebit de toate celelalte care este sufletul. Alcătuit din substanţa primordială a timpului, singurul fără început şi sfârşit, cheia timpului este iubirea şi calea ei duce până la esenţa dumnezeiască a sufletului.

Întristătoare e azi graba din ce în ce mai mare, îndepărtând de noi toată frumuseţea lăsată de cer în calea ochilor noştri. O luptă absurdă şi oarbă împotriva acestei minunate făpturi vii care s-ar putea numi Timp. Vedem numai o picătură mărginită din nemărginirea cerului, din creaţia acestei fiinţe.

Şi pentru ca lucrurile să fie clare, redau mai jos textul integral al cronicii, lipsit de orice fel de comentarii care ar îngreuna înţelegerea.

Zboară Pasărea-Timp, dar zboară nezburând. Numai unda zborului ei rămâne ca o lumină în nemărginitul cer. Are aripile atât de largi încât acoperă cu ele toate cele cunoscute şi necunoscute, văzute şi nevăzute, pentru vremurile celor ce vor simţi. O aripă poartă trecutul şi o alta acoperă viitorul, iar trupul ei este întotdeauna clipa de acum. Corpul ei este corpul trecerii, inima ei, însăşi trecerea.  Penele aripilor ei sunt mereu în schimbare şi fiecare pană este o viaţă de om, o viaţă de floare sau animal. Nu numai dintre cele cunoscute, ci şi dintre cele care încă n-au fost născocite. Creatorul ceresc a toate a lăsat-o să se înnoiască mereu, cu clipe care îi sunt veşnicii. Şi fărâmele mici şi strălucitore ca stelele care îi ţâşnesc din ochi alcătuiesc lumi dintre cele mai felurite, în care milioane de vieţi se împletesc în păienjenişuri luminoase, fascinante pentru orice ochi înzestrat cu darul privirii. Clipele unor lumi sunt eternităţi pentru altele, desprinse din Pasărea-Timp pentru a se alcătui iar şi iar. Miliarde şi miliarde de împărţiri şi înmulţiri, în sumă nesfârşită, înăuntru şi în afară. Hotare sunt aripile Păsării-Timp, fără să cuprindă lucrul omeneşte numit moarte. Ar părea că se visează pe sine, dar Păsărea-Timp nu cunoaşte ce este vremea visului, fiind ea însăşi un vis. Aşa a lăsat-o Creatorul ceresc. Şi peste tot şi toate cele care au fost şi vor fi, unduie nemişcate aceste singure două aripi ale Păsării-Timp, purtate şi îngemănate în trupul ei. Cântecul ei este numai tăcerea.

Pasărea-Timp nu poate fi văzută de ochii muritorilor, pentru că îi au acoperiţi de vălul care le este hărăzit prin naştere, vălul uitării. Uneori, cei mai rari dintre muritori străpung vălul şi atunci li se dezvăluie priveliştea roţii imense pe care o alcătuiesc aripile păsării, unindu-se la vârf. Văd luminile nepământene izvorând din ochii ei de smarald, în nemărginirea care se află cuprinsă între aripile ei. Cei care văd toate acestea nu mai sunt la fel după aceea, iar de cele mai multe ori sunt socotiţi nebuni.

Pasărea-Timp îşi are mijlocul într-un singur punct şi pretutindeni. De aceea zborul ei este nemişcarea, dar aripile ei făuresc Timpul, născând şi renăscând viaţa şi întruchipările ei. Nici un cuvânt omenesc, nici o limbă a pământului nu o poate descrie în întregime, ci poate numai limba tăcerii sau a muzicii neascultate vreodată. Omul, care este plămădit din unduirile fulgilor şi penelor ei, este numai un olog, pentru că pasărea nu îngăduie să-i fie văduvite aripile şi cei născuţi din ea au numai picioare pentru mers şi două mâini, rămăşiţe palide ale aripilor, rămase doar umbre de purtat pe umeri şi nefolositoare. Orbi sunt cei nascuţi din aripile păsării şi orbi caută drumul care e cuprins între aripile ei. Nu vor afla niciodată secretul păsării şi goana lor va fi una îngrozitoare pentru că vor dori să zboare fără a avea aripi, fără a fi fost pasăre şi fără a vedea dincolo de vălul uitării. S-ar părea că Pasărea-Timp îi pedepseşte, dar nu este altul care să dorească acest lucru decât omul, cel născut prin alegerea lui în trup omenesc. Omul nu uită şi ştie lucrul acesta, dar iluzia uitării ar putea fi cauza durerilor sale. Caută şi tot caută, măsoară şi tot măsoară, cântăreşte într-una fără a şti ce măsoară şi încearcă să cântărească. Şi cu toate acestea, omul ştie. Pentru viaţa Păsării-Timp în trupul omenesc a rămas numai un gând uitat. Şi omul trebuie doar să treacă din timpul său în timpul somnului, să le unească, aşa cum poate şi-ar dori Pasărea-Timp să-şi unească aripile, aşa cum timpul vieţii nu poate lua făptură fără celălalt timp, al morţii, cum îi spun înfricoşaţii fii ai uitării. Cei ce uită lucrul acesta rămân cumplit înspăimântaţi la vederea Păsării-Timp, care li se pare, în clipa de netăgăduit a marii întâlniri, mâna pedepsitoare pentru chiar alegerea lor. A lăsat Tătăl ceresc în aşa fel ca toate fiinţele vii să aibă pentru sufletele lor un timp al somnului, iar pentru lumina zilelor un altul, al visului vieţii. Iar deasupra acestor timpi, opuşi unul altuia, timpul măreţ al dragostei, cheie a tot şi toate, unificator pe aripile marii Păsări. Nu au decât o singură mamă, Pasărea-Timp, dăruită şi dăruindu-se tuturor. Aşa e plămădit tot ceea ce trăieşte, din lumina şi timpul dăruit de marea Pasăre. Acum, oamenii par să fi uitat toate acestea, deşi le poartă în ei înşişi. Din dragoste pentru fraţii mei, pentru amintirea lor, scriu cronica aceasta, ştiind bine că mă vor socoti doar un nebun.

Plutirea pe o aripă sau alta a toate cele trecute şi a toate celor ce vor fi este destinată numai prin trupul Păsării, clipa de acum. Fărâmele ei se lasă furate de vieţi omeneşti sau de alte făpturi, fără ca substanţa trupului ei să piară. Pentru aceasta are luminile ochilor ei de smarald, nesfârşite izvoare care se dăruiesc tuturor, văzând în cel mai adânc întuneric şi dincolo de orice fel de uitare. Din penele ei se nasc culori nemaivăzute vreodată şi constelaţii de lumi pe care ochiul de om nu le poate pricepe. Numai natura ei veşnică îngăduie viaţa, creşterea, dragostea şi moartea, apoi renaşterea din aceleaşi unduiri ale penelor nemărginitelor ei aripi. Unite întotdeauna în trupul ei, dar despărţite întotdeauna. De aceea zborul ei este nemişcarea. Cel ce lasă vălul uitării să-i cadă, după ce va fi îndurat toate durerile necesare, rămâne copleşit de imensitatea păsării şi ştie că nici o făptură întrupată nu poate pricepe nemărginirea în mărginire, dar află că are în inima lui sâmburele luminii din ochii vii ai Păsării, uitat şi acoperit de lutul transformării în fiinţă. Abia la întoarcere, după un timp mai lung ori mai scurt, rămâne fiul Păsării-Timp, casa care l-a făurit, dar atunci trupul lui se va fi împrăştiat asemenea unui abur şi numai lumina strălucitoare de smarald se poate întrupa în altă făptură vie. Şi să ştii, frate bun al meu, omule, că e un timp al întunericului, care pentru alte făpturi nu există, aşa cum e un timp al stelei, iar între acestea două se petrece viaţa ta întreagă, ca între aripile Păsării-Timp. Ea nu are altă vină decât aceea de a te iubi. Tu, iubite al meu cititor, doar aminteşte-ţi.

Pasărea este cea care stăpâneşte schimbările. Oamenii dinaintea mea îi spuneau Pasărea-Timp şi eu îi cred. Despre cum o numesc ceilalţi eu nu ştiu.  Mie mi-a fost îngăduită nebunia frumuseţii îndrăgostirii de această Pasăre-Timp, mamă a tot şi toate, drept pentru care las aici mărturie pentru cei care vin şi trec mereu sub aripile ei ocrotitoare. Ştiu că uneori, în lungi nemărginiri ale timpului, Pasărea-Timp îşi mişcă aripile o singură dată, fluturând penele ei asupra întregului cer, primenindu-şi copiii şi făpturile cu vieţi noi. Atunci se naşte o lume,  într-o respiraţie atât de rară încât ar putea fi totuna cu nemişcarea zborului.