Testimonii lirice [II]

Dor

Din dor în alte doruri viaţa se prefiră

şi-ajunge o povară când doru-i amintire,

încât zădărnicie-i la cei ce se-amăgiră

cu dorul de-o iubire hrănită cu iubire…

Ceas de soare

Ceas de soare

ca o boare,

cui să-i spun

că timpul doare?

Spune-i stelei

ce răsare

dintr-un snop de veşnicii

în nemărginirea mare.

Spune-i lunii

ce se stinge

când de dor mă-nflăcărez

şi când zorii-ncep a plânge.

Spune-i mării

vălurate,

ce se zbate şi oftează

când lumina o străbate.

Spune-i muntelui din zare,

cocoşat şi-ncărunţit,

ce aşteapt-un crez cât bobul

din muştarul pilduit.

Spune-i clipei să rămână

nenăscută-n burta sorţii,

iar de timpul te ascultă,

poţi să dai cu tifla morţii.

Chipul iubitei

M-am uitat

în oglinda trecutului

dar nu te-am zărit;

poate că eşti nenăscută

pentru mine,

sau poate că

trecutu-i zdrenţuit

şi chipul iubit

refuză istoria ciobită

a reconstituirilor.

Te-am căutat

în oglinda prezentului

şi m-am înfiorat

văzând aşa o suceală

şi poceală

de semeni fără chipuri

(adevărată babilonie

de lume şoldie,

ca-ntr-o colonie

ori poate puşcărie),

aşa că

ţi-am refuzat dreptul

de a-ţi trăi clipa.

Te voi căuta

în oglinda viitorului,

unde promit

să te-ntâlnesc

îndată ce timpul trudit

se va duce la culcare.

Călătoria gândului

Visasem că-s un gând

cu cuget şi simţire,

pornit în vâjâială

prin universul necuprins.

Întâi m-am furişat

cu-a gândului iuţeală

şi-n a lui piele cheală

în lumea nucleară.

Văleu ce ameţeală

în lumea asta mititică

ades numită cuantică!

Particule ce crezi că nu-s,

se nasc, trăiesc şi-apoi s-au dus;

căci fără capăt e mişcarea

şi tot aşa şi transformarea…

M-am întrebat urmând în zbor

fotoni, quarci şi tahioni,

de s-or găsi acei pioni

cu rol de ultim constructor…

Nu ştim şi nu ni-i dat să ştim

ale genesei taine-ascunse –

pământ suntem chiar dacă jinduim

la fructele din zone nepătrunse.

*

Apoi m-am îndreptat

spre macrounivers,

cu ceruri şi distanţe infinite,

unde trecui în zbor de gând

prăpăstii siderale fără fund,

genuni şi hăuri îndesite

nemângâiate de lumină,

căci aste zone fără de hodină,

vârtejuri sunt şi-n ele sorb

de-a valma câmp, şi praf, şi stele,

până rămâne spaţiul orb,

intens brăzdat de radiaţii colosale.

Dar care spaţiu, care timp,

când  ele-s multe, diferite

de ce ştiam eu pe pământ?…

În universuri nesfârşite, paralele

găseşti şi bune, dar şi rele:

afli că-s spaţii vaste, aiurite,

cu braţe multe ca de Briareu,

unde fixarea cere un nou eu;

afli la fel că timpu-i şui

şi te îndrepţi spre începutul lui

când zbori mai iute ca lumina,

ce-n nerepaus dăruie-şi hodina.

*

Obosit

şi plictisit

de hoinăreala fără ţintă,

am revenit la locul meu

unde-i lumină şi căldură,

chiar dacă oamenii se mai înjură,

şi-ndat-apoi m-am şi trezit.

Prietenilor mei

Prieteni dragi,

v-am căutat ca Diogene

cu lumânarea

ziua-n amiaza mare,

dar nici că v-am aflat.

Tot ce se poate să nu fiţi

şi-atunci ridicolă-i cătarea –

dar de ridicol nici că-mi pasă

când inima din inimi soarbe-ardoarea.

Veniţi spre mine chiar de-i toamnă

şi liliacu-i desfrunzit!

Veniţi să fim o inimă cu toţii,

iar inima s-o dăm la lecuit!

Şi care-i cel mai mare doftor

în grele inimi şi în minţi sleite?

E El Atoatefăcătorul,

Iubirea ce ne trage înainte…

Veniţi, vă spun, nu-i timp de socoteală,

acum când lumea stă să explodeze,

iar de veniţi să nu uitaţi iubirea,

căci stropul ei dă suflete viteze.