Templul

Mă dusesem în vremea aceea cât mai departe de ţara mea. În anii pe care îi trăisem pe meleagurile ei viaţa îmi fusese chinuită în toate felurile, deşi nu supărasem pe nimeni dintre cei de sus prin ceea ce muncisem şi făcusem. În jurul meu, oamenii ţării mele erau cuprinşi de un val străin de frică, de care şi eu nu ştiusem cum să scap. Tocmai pentru că îl simţeam a fi străin, trimis de departe şi împotriva a tot ce aveau oamenii ţării mele mai bun. Atunci plecasem mai întâi pe munţii ţării mele, încă plini de păduri şi netulburaţi de autostrăzi aglomerate. Mă închisei pentru un timp la o mânăstire bătrână de lemn vechi. Acolo era atât de linişte încât am reuşit să mă desprind de valul de teamă care mă cuprinsese în capitala ţării. Îmi reveneam încet din boala ciudată şi îmi întâlneam din ce în ce mai des şi mai bucuros soarta, pe care mi se părea că o rătăcisem.

Atunci, dintr-un imbold adânc, mi-am dorit să merg mai departe. Şi am plecat. Călător fără ghid, doar cu o valiză mică de lucruri, dar cu un mare dor de a afla. Tot ceea ce putuseră oamenii zidi pe pământ, fie în ţara mea, fie în altele. În drumul meu zilele se făceau frumoase, calde şi senine ca în orice primăvară. Mă opream, din nu ştiu ce obişnuinţă, la mai toate mânăstirile. Prin Ungaria, apoi Austria, mai departe Germania. Până în Franţa străbătusem câteva sute de lăcaşuri, dar nu mă oprisem mai mult de o zi sau două nicăieri. În Elveţia, pe malurile lacurilor de munte, sclipind printre brazi bătrâni, am simţit nevoia unei opriri şi am tras la un han. Eram într-un oraş vechi şi mare. Măreţe erau catedralele şi bisericile lui, iar eu, atunci când somnul din camera foarte liniştită a hanului mă refăcuse, am plecat să colind prin toate.

Mi se părea uneori că sunt într-o lume străină şi poate chiar aşa era. Din ţara mea până aici nu erau doar câteva mii de kilometri, ci şi câteva milenii. Acolo, de veacuri, zidurile se răciseră în atâtea ierni, în aşa fel încât mânăstirilor şi bisericilor acelor oameni li se adăugase o bătrâneţe care părea nelalocul ei, deşi ei se obişnuiseră cu asta. Tinerii respectau, ca un program moştenit din bătrâni, obiceiurile şi tradiţiile de acolo, dar plecau câteodată foarte departe, ca şi mine. Îmi petreceam ore întregi între zidurile înalte ale catedralelor. Ascultând acordurile grave ale orgilor, dintre cele mai mari din lume, mă cuprindea frigul. Oasele mi se adunau şi se strângeau parcă în trup şi atunci mi se făcea tare dor de bisericile mici, unele dintr-un singur lemn, de la mine de acasă. Acolo ardeau mai cald lumânări de ceară ieftină, bătute de vânt, însă fără să se stingă niciodată. În unele din crăpăturile din munte se aşezaseră odinioară sihaştrii călugări şi locurile primiseră astfel sufletele lor în pietre de munte. Aici, munţii aveau păduri frumoase şi curate, lacurile erau foarte limpezi şi aerul tare şi rece. Minunile arhitectonice aduceau mii de turişti în fiecare an.  Şi totuşi mie mi se păreau a fi o lume străină şi poate că aşa şi era.

Cuprins de frigul şlefuit al zidurilor de catedrale, am plecat. Într-o cafenea caldă am luat o cafea, am fumat şi am început să scriu. Îmi reveneam, încet, încet, dintr-o stare pe care o cunoşteam de acasă. Era frica. Încă îmi rămăseseră în minte imaginile şi statuile înfricoşătoarelor pedepse ale iadului catedralei aceleia.

Din urma mea, când am ieşit din cafenea, auzeam acordurile marii orgi. Paşii mei se grăbiră, nu voiam să mai aud muzica acelor oameni. Nu îmi dădusem încă seama că toate pietrele lor, ale bisericilor şi turnurilor de acolo, ale castelelor mari şi frumoase pentru turişti, ascundeau o imensă lipsă de ceva viu. În mijlocul celei mai mari catedrale, în locul acela din mijloc, unde mă învăţaseră că se concentrează toate vibraţiile formelor, lipsea viaţa. Lipsea inima, pesemne şi ea îngheţată de prea multe milenii. Şi din cauza asta, poate, oamenii adunaseră cu timpul, în locurile acelea ale istoriei lor, bogăţii de neînchipuit. Aur şi argint, lucruri de valoare artistică, icoane şi odoare care mai de care mai scumpe. Nu mă mai puteau convinge. Lipsea căldura şi viaţa, poate acelea veşnice, din bisericile sărace ale ţării mele.

Am ieşit din oraş pe drumul larg, urcând în serpentine unduitoare. Aerul devenea tare, era însă cald şi într-un târziu m-am oprit sub un brad gros. La picioarele mele sclipeau apele unui râu şi lumina miezului zilei îl împodobea cu steluţe care lipseau din oricare biserică de acolo. Lumina pătrundea prin crengile bradului şi primea parfumul acelor cu răşină. Vitraliile bisericilor, oricât ar fi fost de bine pictate, nu puteau sta alături de iluminările crengilor mari. Încet, pacea bradului mă cuprinse. Ştiam că vine seara, că soarele va apune şi noaptea va fi poate lungă şi rece. Ştiam că îmi era mult mai plăcut în cafeneaua cu aburi de bere şi fum de ţigară decât în pustietoarele ecouri ale catedralelor fără inimă. Voiam să scriu şi planul serii care se apropia îmi dădea ghes să plec.

Şi atunci, din faţa mea mă privi chipul unui pastor pe care îl cunoscusem cândva. În haina lui neagră şi lungă, era luminat la faţă doar de gulerul alb al profesiunii lui, dar ochii nu i-aş fi putut confunda. Fusesem colegi în primele clase, în ţara mea. Uimirea întâlnirii nu-mi trecuse şi omul acela îmi vorbi în limba casei mele.

– Da, Constantine, eu sunt, colegul tău de bancă din clasa întâi. Cum ai ajuns până aici şi de ce stai aşa, la poalele bradului?

Mă obişnuiam greu cu accentul lui, se vedea că nu mai vorbise de mult limba noastră. Îl înţelegeam însă şi haina lui îmi dezvăluia multe despre el. Printr-o ciudată coinicidenţă, ne aflam în acelaşi loc, sub acelaşi brad în afara aceluiaşi mare oraş elveţian şi în afara catedralelor lui reci. M-am gândit atunci că mă urmărise şi voia să îmi vorbească pentru că mă recunoscuse în imensitatea zidurilor. Trebuia să-i răspund şi m-am auzit vorbind în limba curată pe care mult o tăcusem prin ţări străine.

– Ioane, tu eşti, mă? Cum naiba de ai ajuns aici, uite că te întreb şi eu acelaşi lucru! Păream vesel şi poate ar fi trebuit să fiu.

– Aici mi se spune acum Johann, îmi răspunse, sunt pastor, după cum vezi, iar povestea mea de când nu ne-am văzut ai s-o afli, de bună seamă. Ochii lui se umbriră câteva clipe şi îmi dădeam seama că sunt cam patruzeci de ani distanţă între clasa întâi a noastră şi clasa mea socială de acum. Păream un vagabond decent şi atât, iar acest Ioan, devenit acolo Johann, vedea cu siguranţă starea mea.  Hai înapoi în oraş, am să-ţi arăt casa noastră de oaspeţi şi va trebui să locuieşti acolo un timp. Aş vrea mult să vorbim amândoi, cred că nu e cu totul întâmplătoare întâlnirea mea cu tine aici.

Mă luă de braţ şi mă întoarse din planul serii mele la cafenea. Am plecat împreună.

Johann mă conduse la casa de oaspeţi a catedralei lui şi pesemne că funcţia lui monahală îl făcea să nu dea socoteală nimănui pentru că ma găzduia acolo. Am insistat şi el a acceptat să rămân într-o cameră mică de la ultimul etaj, iar urcuşul până acolo l-a obosit. Avea un pic de burtă ascunsă de haina lui neagră şi lungă, iar berea acelei ţări îngrăşa, cu siguranţă. Trecusem împreună de patruzeci şi cinci de ani, dar eu eram la fel de slăbănog ca în adolescenţă. Urcam la fel de uşor.

Am stabilit să ne vedem a doua zi. Planul meu de a scrie la cafenea se năruise. Am scos lucrurile din valiza de la han şi mi-am aşezat seara în dulapul mare de lemn. Voiam să dorm, dar ceva mă îndemna să răscolesc prin camera mea. Erau cufere pline sau goale, alte mobile şi lucruri depozitate în ordine. În patul de sub acoperiş, întins pentru o clipă de odihnă, am zărit stele sclipind prin ochiul de geam al mansardei. Atunci somnul meu se duse şi am început să scotocesc în primul cufăr.

Eu, Ignazio, cu voia bunului Dumnezeu călugăr al Domnului nostru Isus Hristos, las mărturia aceasta scrisă aici, pentru ochii celui care va să vină după mine, cândva, peste ani. Nu ştiu cine va fi acela, dar sigur sunt în încredinţarea mea că omul acela va înţelege totul. Am lăsat scrisul acesta numai pentru că aici se opreşte timpul hărăzit mie în lume şi pentru că învăţătura cuprinsă în chiar viaţa mea toată mi-a fost ca un dar preţios de la bunul Dumnezeu. Liniile acestui pergament sunt vii, aşa cum a fost călătoria mea pe lume.

Am fost hărăzit de biata mea mamă să fiu pictor de mânăstiri şi încă din copilărie am fost dat în seama celor care cunoşteau meşteşugul acesta din tată în fiu. Anii cei mai frumoşi ai vieţii mele tinere s-au adunat între penelurile celor mai de seamă maeştri de atunci şi ei au văzut în mâinile mele harul pe care mama, în mult iubitoarea ei inimă, mi l-a dăruit. Am ajuns a cunoaşte tainele formelor şi ale umbrelor, apoi ale luminii şi întunericului. Când am împlinit douăzeci şi unu de ani am fost însărcinat să pictez marea catedrală a ţinutului, care tocmai se ridicase din temelie. Am fost copleşit de măreţia lucrării şi sarcina mea a fost cum nu se poate mai grea şi însemnată. Nu am lucrat decât eu, singur, acolo, sus, pe ziduri şi schele. Ştiam ca nimeni altul a zugrăvi nu numai chipul sfânt al Mântuitorului, al îngerilor şi al Maicii Domnului, dar zgrăveam călăuzit de puteri parcă numai de mine văzute şi luminile lor minunate din cer. Şi zi după zi se aşternea fresca cea mare, apoi coloanele şi la sfârşit, atunci când au fost luate schelele, uimirea tuturor a fost nemărginită. Nu aveam însă decât să sufăr, în loc de a fi lăudat. S-a întâmplat astfel ca la prima vizită a Papei, acestuia să nu-i fie pe plac ceea ce numai degetele mele zugrăviseră acolo, în anii de frig ai iernilor şi în arşiţele verii, când numai un sfert de ceas îmi îngăduiam să văd cerul şi lumina lui, când mâncam la sfârşitul muncii. Întrebând cine a întocmit această cumplită blasfemie, Papa a dat ordin ca de îndată să fiu alungat şi pedepsit, iar lucrarea în care pusesem anii trudei mele în dragoste pentru Hristos, să fie distrusă. Nu aveam decât treizeci şi trei de ani, vârsta Mântuitorului, iar durerea mea ştiam pe atunci că n-o poate pricepe minte omenească. Am plâns şi am strigat din adâncul fiinţei şi sufletului meu, dar toate au fost zadarnice. M-au înlănţuit în beciul cel mai ascuns al catedralei şi de bună seamă că aş fi sfârşit închis pe veci acolo, dacă un Înger nu mi-ar fi sfărâmat cătuşele grele de fier. Mi-a vorbit şi mi-a spus să plec din acel loc. M-a dus pe culoare ascunse până la marginea pădurii, acolo unde răzbătea hruba cea adâncă. În lumina lui înaripată, Îngerul mi-a lăsat o pană în veşmântul zdrenţuit. E pana cu care am scris papirusul de faţă, cititorule, iar puterea ei e atât de mare încât numai ea face să fi ajuns până la tine peste veacuri înscrisul acesta.

Ştiam acum că îmi fusese hărăzită o crucificare a fraţilor întru credinţă şi pricepeam că durerile pe care le primisem îmi erau călăuză în Învierea mea, aşa cum mă lămurise Îngerul Domnului. Şi atunci, dezrădăcinat pe veci de locul unde suferisem atâta, am plecat spre răsărit în zorii zilei aceleia. Drumurile lungi mi-au înghiţit paşii ani grei şi la capătul drumului am ajuns chiar în locul pe care mi-l hărăzise soarta mea pe pământ.

Priveam papirusul din cufăr şi ştiam că îmi fusese numai mie lăsat spre citire. Simţeam miezul de noapte aproape şi la fel şi miezul papirusului.

Nu mă puteam opri, urmai să citesc:

Află, cititor al meu, că locul acela unde ajunsesem era dintr-o altă lume. Străbătusem mii de leghe, căutându-l poate fără să ştiu, dar Îngerul mă călăuzise mereu şi îmi apărase viaţa aşa cum mă eliberase din hrubele mânăstirii. Locul de care îţi vorbesc este înalt, deasupra lumii pe care tu o cunoşti, iar acolo am întâlnit oameni întru totul deosebiţi, călugări ai altor credinţe. M-au primit şi mi-au zâmbit aşa cum nu mă mai primise poate decât buna mea mamă, ridicată de mulţi ani către cer. Către cer se întindea şi locul acesta înalt, deschis şi numai din piatră. Călugării aceia nu vorbeau, îmi descriau toată învăţătura lor în somn, mai cu seamă că îmi dădeau de mâncare din orezul lor cu ierburi vindecătoare. Numai ei ştiau secrete pe care cei din lumea noastră, de acasă, le uitaseră cu desăvârşire în nepotolita lor mândrie. Mie mi se părea că toată învăţătura oamenilor din locul acesta înalt o ştiusem de mult. Ei îmi spuseră că aşa era, dar cei de la noi le uitaseră. Înavuţirea bisericilor şi puterea asupra dreptcredincioşilor mulţi erau singurele lor griji. Numai oamenii de aici, străinii aceştia, îmi putură lămuri taina căderii celor de la noi. Acum, în locul înalt, uitat de oameni, dar păzit cu străşnicie de un Dumnezeu a Toate, primii în dar învăţătura Templului. O scriu aici pentru tine, cititorule, la vremea întoarcerii mele aici pentru obştescul drum către Tatăl.

Acolo, oamenii aceia îmi vorbiră în linişte şi împăcare despre cele Nouă Porţi ale Templului. Eu îi întrebam, încă neştiutor, de ce fel de templu spuneau ei. Despre Templul cu două coloane şi cu două aripi, cu un singur turn. Aşa erau alcătuite toate templele lor. Nu altfel, iar toate aveau nouă porţi, porţi prin care intrau şi ieşeau toate. Pe unele din ele puteau numai intra musafirii, pe altele puteau intra şi ieşi, dar musafirii erau mereu alţii şi mereu ieşeau schimbaţi din acele Temple. În visul în care îmi dăruiau învăţătura lor despre Templu şi Porţile lui, eu vedeam aievea totul. Scriu acum şi aici tot ceea ce ei mi-au arătat.

Porţile cele mai de seamă erau sus, în turn, două la număr. Pe acolo intrau de obicei musafirii aducând lumină, cu toate culorile lumii aşternute ca ofrandă Templului. De ieşit, pe porţile acelea puteau ieşi tot lumini, dar se întâmpla uneori ca Templul să scoată săbii prin cele două înalte porţi. Săbiile acelea erau pentru locuitori semne de inimă rea şi ştiau că foarte aproape se vor ivi ploi pe porţile acelea, pentru spălarea lor de tăişul greu ascuţit al săbiilor inimii rele. Ştiau din strămoşi că Templul nu poate îngădui mult timp să nu fie curat, ca lumina culorilor aduse ofrandă de musafiri. Noaptea, cele două porţi de sus ale Templului se închideau şi în spatele lor se desfăşurau sărbători mai frumoase sau mai puţin frumoase, după cum fuseseră musafirii din ziua aceea.

Mai jos puţin de porţile din faţă ale Templului, se aflau alte două, câte una de fiecare parte a turnului. Acele două porţi erau vechi şi pe ele se putea numai intra. Intrau pe acolo unduiri de muzică îndeosebi, dar şi musafiri gălăgioşi, care abia aşteptau întâlnirea cu musafirii celorlalte două porţi, ai luminii şi culorilor. Nu aveau răbdare, se vedea că fuseseră despărţiţi cândva, la începutul timpurilor, dar întâlnirea musafirilor în turn se făcea cu multă bucurie, mai cu seamă când cei care aduceau culori adunau laolaltă muzica celorlalţi. Inima Templului se înviora nespus atunci. Tot la fel cum se întrista inima Templului când se întâlneau înăuntru cei care veneau cu zgomote şi lumini întunecate de luptă.

Citeşte, cititorule al meu, singur poate primitor al Învăţăturii Porţilor Templului. Mai sunt alte două porţi, deopotrivă de intrare şi de ieşire. Sunt tot în turnul din Templu şi prin ele intră musafiri la fel de uşori precum aerul. Tot pe acele porţi ies aceiaşi musafiri, dar după ce au hrănit Templul cu miresme de lume şi frumuseţe, cum numai musafirii cărora le e îngăduită intrarea prin acele două porţi pot aduce. Bătrânii spun că musafirii care intră pe aceste două porţi duc cu ei cele mai vechi şi nepreţuite daruri. Porţile acelea nu sunt închise decât o singură dată, dar atunci Templul se năruie şi rămân din toată zidirea lui numai ruine care se împrăştie în cele patru zări. Lumea este îndurerată peste măsură atunci şi apele lacrimilor lor poartă ca un trist cortegiu urmele acelui Templu până în uitare.

Acum, cititorule al meu, am ajuns împreună la singura poartă a Templului pe unde intră cei mai de seamă hrănitori ai săi. Pe acolo sunt aduse mâncărurile cele mai multe, unele prea mult gustoase, dar şi din cele mult otrăvitoare prin lipsa de măsură a musafirilor ce le poartă. Templul îi primeşte pe toţi şi e fie bucuros, fie trist, după cum sunt darurile aduse de musafiri. Pe poarta aceea ies întotdeauna roadele hranei pe care au adus-o cei ce au intrat, dar ei se adună la un loc cu toţi musafirii celorlate şase porţi. În Templu e zarvă mare la întâlnirile tuturor şi pe poarta de care îţi vorbesc ies atunci deopotrivă cuvinte melodioase sau tunătoare, respirări foşnitoare ca frunzele în vânt sau muşcături ca de şarpe veninos. Păzitorii acestei mari porţi sunt în catul cel mai de sus al Templului şi dacă ei nu îşi fac datoria la un loc, tot Templul scoate la iveală mult rău pe poarta aceasta. E o poartă mare şi puterea ei ar părea că e dintre cele mai mari, de aceea păzitorilor ei sarcina le pare foarte însemnată, pentru că Templul nu ar putea să dăinuie fără ea. Niciodată Templul nu dă voie ca poarta aceasta să rămână fără pază. Foarte rar, ea nu lasă să iasă pe nimeni, cu nici un cuvânt, dar asta numai când păzitorii ei au hotărât că aşa trebuie să fie.

A fost aceasta a şaptea poartă şi eu încă voiam să citesc, simţind că înţeleg pe deplin moştenirea lăsată poate numai mie de bunul călugăr Ignazio. Ce departe mi se păreau a fi rămas toate, casa aceasta şi ţara de unde venisem, întâlnirea cu Ioan sau Johann… Părea că sunt dus în acelaşi loc înalt al lumii în care îşi călătorise durerile călugărul la a cărui învăţătură ajunsesem acum numai eu. Eram, ca şi el, pelerin către un alt Templu.

Ai aflat, cititorule singur al meu, despre Învăţătura celor Nouă Porţi ale Templului, dar ai ajuns cu mine doar la a şaptea. Află acum că mai sunt încă două, singurele care sunt aşezate la mijlocul celor două coloane ale templului. Pe una din ele, aşezată în faţă, ies de obicei copii, care sunt doar puii Templelor, aşteptând să se înalţe. Ei vin din adânc, sunt lăsaţi să vină în lumină doar atunci când poarta aceasta a Templului îşi întâlneşte perechea menită ei. Altfel, bătrânii spuneau, în locul acela înalt unde am ajuns cu trudă, Templul este cum nu se poate mai trist pentru că este un templu singuratec şi oricât de mulţi musafiri ar primi pe celelalte porţi, menirea lui nu este desăvârşită şi se stinge. Iar când poarta aceasta se întâlneşte cu poarta potrivită naturii ei de mai sus, apar micile Temple care cresc la fel cu Templul Tată şi Templul Mamă. Lucrul acesta se petrece la fel de mii de ani, doar atunci când Templele se întâlnesc. De aceea, oamenii aceia spuneau că poarta aceasta se cheamă Poarta Seminţelor. Şi tot de aceea, poate pentru că e singura poartă care duce viaţa din Templu înainte, este aşezată la adăpostul celor două coloane de sprijin ale Templului.

Ai ajuns acum, cititorule, la ultima poartă a Templului, care e aproape de Poarta Seminţelor, dar în spate, tot între cele două coloane. Prin poarta aceea se scot afară resturile ofrandelor aduse de musafirii celorlate porţi, iar cei care lucrează înăuntrul Templului au poate munca cea mai grea, să scoată din Templu toate resturile rămase. Dar ei îşi fac treaba cu smerenie, tăcuţi, ştiind că fără lucrarea lor şi fără Poarta lor ar avea de suferit întreg Templul. Lasă afară, Mamei Pământ totul, în seama celor care au grijă să le aşeze pe toate la loc. Nimic nu se poate pierde din Templu. Toate se întorc în rotirea din ceruri pe care mi-au arătat-o oamenii de acolo.

Mi-au mai spus, o, singur viitor cititor al scrisului meu, mi-au mai spus oamenii aceia despre Templul Profetului, pe care l-au aşezat pe o cruce mare şi grea de lemn. Şi i-au bătut în cuie coloanele şi aripile pe crucea aceea a durerilor lor, nu ale Profetului. Şi cum ei ştiau, cu toţii, că Profetul avea să înalţe Templul Lui sfânt în trei zile numai ale Învierii Lui, dăruite astfel tuturor, acolo, pe crucea unde-i ţintuiseră Templul. Ştiam despre acestea demult, de acasă, iar oamenii aceia fie citeau în ochii mei durerile lacrimilor de atunci, fie trăiseră în vremea Profetului despre care îmi vorbeau. Ştiau ei oare că Profetul este chiar Mântuitorul,  că istoria lor despre Templu o cunoscusem dinainte?

De bună seamă că poveste ţi se poate părea totul. Dar primeşte încă o dată, cititorule, încredinţarea mea sfântă că toate sunt numai astfel. Am să mai adaug doar că pe lângă cele Nouă Porţi, aripile Templului nu sunt zidite fără vreun rost, deşi nu au porţi. Prin ele, prin cele întotdeauna două aripi, se înfăptuieşte toată lucrarea Templului pe lume. Şi deopotrivă toată lucrarea musafirilor Templului, fie ei buni sau mai puţini buni.

Pe urmă, oamenii de acolo, zâmbindu-mi cum singură buna mea mamă mi-a zâmbit, odihnească-i sufletul în pace, m-au dus în faţa Templului şi mi-au arătat Diriguitorii de deasupra. Cei care veghează peste toate Templele, care fie de se prăbuşesc, fie de se zidesc, sunt ocrotite şi îndrumate în viaţa fiecăruia numai de ei. Lumini erau, cum n-am putut vedea niciodată până să ajung acolo. Lumini pe care nu le-aş fi putut vedea fără călătoria mea lungă prin lumea asta rotundă, fără fraţii aceia, oamenii care mă primiseră zâmbind în Templul credinţei lor. Fără durerile acum vindecate, purtătoarele paşilor mei până în locul acela înalt.  Lumini pe care în vremea când zugrăveam zidurile reci ale altui templu, doar le întrezărisem, eram prea tânăr pesemne atunci. Lumini cereşti pe care poate le vei vedea şi tu cândva, cititorule, şi cu siguranţă vederea lor te va duce şi pe tine în faţa Templului tău, singur numai al tău pe lume.  Ai să simţi atunci adevărul poveştii mele scrisă cu pană de Înger. Atunci abia ai să te naşti.

Pacea Îngerului care m-a eliberat pe mine din adânca închisoare să te călăuzească şi pe tine, ultim al meu primitor al Învăţăturii celor Nouă Porţi ale Templului. Amin.

Ignazio, A.D. …

Să mai spun de povestea lui Ioan sau Johann? Nu mai contează acum, el avea lumea lui printre străinii cu catedralele răcite de inimi. Pentru mine, singur primitor al acestui mesaj peste vreme, călătoria trebuia să continue la cafeneaua unde urma să scriu. Între oameni, acolo, era cald şi bine. Berea îmi va încălzi oasele, ei vor cânta, bucuroşi ca mine. Pentru că eram cum nu se poate mai bucuros pentru întâmplarea, deloc întâmplătoare, de a fi plecat din ţară, pelerin prin mânăstiri de lemn şi piatră. Departe, până în locul acela unde fusese cândva Ignazio.

Acolo, la cafeneaua aceea, inima Templului meu bătea mai tare ca niciodată şi aveam să le scriu şi eu altora, mai departe, despre Învăţătura celor Nouă Porţi ale Templului.

Câteodată, când văd un brad mare, simt nevoia de a mă aşeza lângă el. Mă priveşte prin crengile lui mari şi parfumate de răşină. De sus, câteodată mai cade o pană de pasăre. Mi se pare atunci că deasupra mea e un înger şi că m-am numit cândva, de mult, Ignazio.

(Târgovişte, decembrie 2010)