Taina

Îi spusese atunci că se vor putea căsători doar cu o singură condiţie. Ea aştepta, curioasă, să afle care este condiţia lui, era sigură că era vorba de vreo chestie tipic masculină. Aşa aveau ei, bărbaţii, nişte mici orgolii, cum ar fi să meargă la fiecare sărbătoare la mama sau să iasă în fiecare a treia sâmbătă a lunii cu prietenii la iarbă verde cu maşini, cu grătar, cu minge, cu tot. Aştepta cu ochii plini de curiozitate, iar el atunci îşi aplecă puţin capul şi privi în pământ. De ce oare nu mă poate privi în ochi tocmai acum ? se întrebă ea. Dar el era foarte serios şi asta o îngrijoră.

-Voi fi tot timpul al tău, îi spuse el, zi şi noapte, la bine şi la greu, dar va trebui să nu mă întrebi niciodată unde plec duminicile dimineaţa. Am locuri care trebuie să îţi fie ţinute la distanţă şi fii sigură că am să mă întorc totdeauna înainte de prânz. Nu vom mai vorbi niciodată despre asta, doar acum.

Ridică privirea şi ea văzu în ochii lui că era cât se poate de serios. Poate că are pe altcineva, a fost primul ei gând. Şi se mai gândi apoi la familia ei, cu părinţii ei serioşi şi bine aşezaţi în societate, apoi la el, cu catedra lui de la universitate, la copilăria ei de fată ţinută sub ochiul sever al mamei, la fiorul pe care l-a simţit atunci când ochii lui o priviseră prima dată. Toate astea îi trecură prin cap în clipa aceea şi nedumerirea ei crescu, se simţea ca într-un joc ale cărui reguli trebuiau descoperite şi asta o întrista.

Căuta să-l privească în ochi şi el evita asta, se uita mereu înainte şi parcă deasupra, undeva peste capetele trecătorilor. Poate că sunt doar folosită acum pe post de logodnică şi mai apoi de nevastă, poate că are de gând să mă încuie în vreun turn inaccesibil altor oameni, ca şi cum aş fi propritatea lui unică, sau poate că ascunde cine ştie ce vicii şi nu voi afla de spre toate decât după… După ce ? După ce vom fi căsătoriţi după legile omeneşti ? Atunci când voi fi doar doamna lui, purtându-i numele ca pe o onoare pe care el va fi mândru s-o arate tuturor ? Şi care va  trebui să-i aducă pe lume fii, mai ales băieţi zdraveni şi sănătoşi ?

-Şi dacă voi dori să mergem împreună undeva duminica, la biserică, de exemplu, se auzi cu surprindere întrebându-l. Şi apoi în concedii, în vacanţele tale, cum vom face dumnicile în care vom fi plecaţi din oraş ?

-Vom merge altădată, că doar accesul la biserică e liber oricând, îi răspunse el foarte sigur pe el. Iar concediile…

Siguranţa asta afişată atât de vizibil o speria mereu, simţea cu inima ei de femeie că este ceva ascuns în el. Iar el, ca să nu poată fi învinuit că îi ascunde ceva acum, înainte de căsătoria lor, el tocmai acum îi mărturisea ceea ce ea ştia, dar ştia fără amănunte. Poate că asta vrea el să nu ştiu, amănuntele, detaliile treburilor lui de duminică dimineaţă.  Atunci mai ajută la ceva mărturisirea asta ? Numai să aflu eu că el poate e vreun agent secret în misiuni secrete de duminică, sau că are de făcut vreo vizită rudei lui bogate pe care eu nu trebuie s-o cunosc niciodată. Nu mai pot decât să fabulez la infinit, atât.

Se poate presupune orice tăcând, mai ales tăcând asupra duminicilor dimineaţa. Se închise în ea şi tăcu, iar el simţi. O cuprinse de umeri şi merseră pe strada aceea dreaptă până la uşa restaurantului. El o deschise hotărât şi sigur pe el. Prea sigur pe el, se gândi ea şi se temu deodată de toată perspectiva nouă deschisă la fel cu uşa aceea din faţa ei. Unde mai pot ajunge împreună ? Simţea că viitorul căsătoriei cu el era prevăzut şi planificat în cele mai mici amănunte şi asta o făcea să urle, să se opună din răsputeri. Dar el o luă de braţ cu delicateţe şi o conduse la masa pe care o alesese.

Ştia că vor lua din nou masa împreună. Ştia că ea ar fi vrut să ia cu adevărat masa aceea şi să i-o spargă lui în cap, că ar fi fugit oriunde după aceea, dar eliberată de sub forţa siguranţei lui.

Nu se căsătoriseră, dar locuiau de aproape un an împreună. Aşa cum îi spusese, el pleca duminicile dimineaţa şi se întorcea mereu înainte de masa de prânz. Nu se întorcea schimbat din drumurile lui. Era la fel de sigur pe el şi de calm, ba chiar ei i se părea mai puternic la întoarcere. Şi dacă la început se temuse că îl va pierde, acum se obişnuise cu duminicile dimineaţa fără el. Pentru că el se trezea foarte devreme atunci şi umbla prin casă fără să facă nici cel mai mic zgomot, iar ea se adâncea atunci în cel mai dulce somn. Doar trezirea în patul lor după plecarea lui o întrista. Şi de fiecare dată îşi sorbea cafeaua doar cu ea însăşi şi privind de obicei pe fereastră. Casa lor era la etajul al şaptelea şi se vedea foarte frumos cerul zilei şi colţul de stradă cu copaci mari. Şi fereastra lor era mare, la fel şi camerele apartamentului lor, doar dormitorul era mic şi cochet şi numai biblioteca din camera mare i se părea ei a fi foarte departe uneori.

Când el pleca, îl aştepta privind lung pe fereastră. Oamenii treceau pe stradă neştiind că sunt priviţi prin ochii ei stând acolo, la fereastră, doar cu ea însăşi. Şi păsările o salutau uneori pe lângă sticla ferestrei, acolo, sus. Odată găsise un binoclu mic, din acelea de teatru, pe care îl pusese la ochi invers şi toate i se părură deodată foarte îndepărtate. La fel cum i se părea acum şi discuţia aceea în care el îi spusese condiţia lui pentru căsătorie. Singura condiţie. Pe care ea o înţelesese şi acceptase fără a-i spune deschis şi lui. Dar nici nu se căsătoriseră, însă acum asta nu mai conta, era la fel de departe ca imaginea străzii privite prin binoclul inversat.

Se trezise duminica aceasta ca de obicei, somnoroasă, era iarnă şi frig. Zăpada albă de afară o făcea să se simtă dornică de hibernare, de somn lung ca de ursoaică adormită în braţele ursului ei… Un somn e o întâlnire cu sufletul tău cel adevărat şi nemuritor, îi spusese el. Iar ea ştia că el avusese dreptate.

Nu se mai întreba de mult pe unde se duce el duminica dimineaţa. Ar fi dorit mult să-l urmărească pe neştiute, a vrut chiar să angajeze un detectiv pentru asta, dar renunţase. Atunci înţelesese că nimic altceva nu conta mai mult decât încrederea, poate nici prietenia, poate nici căsătoria… Îi lăsase toată încrederea ei, la urma urmei nu o minţise niciodată cu nimic. Iar dacă ar fi făcut-o, atunci ea l-ar ierta chiar fără a şti alt adevăr decât acela de şti că el ştie.

Sorbi din cafeaua fierbinte şi îşi încălzi mâinile pe ceaşca rotundă. Se simţea bine, chiar dacă el plecase. Poate că exact asta dorea şi el, să fie un pic singur, doar cu el însuşi. Chiar plecat de acasă, el era acolo, cu ea.

Îşi trase capotul şi se duse spre biblioteca din camera mare. Privi lung rafturile pline de cărţi şi alese pe negândite aproape un volum de Gibran. Începu să citescă şi se depărtă din aşteptarea aceea devenită obişnuinţă. Ştia că el va veni înainte de prânz.

Uşa de la intrare se deschise fără mult zgomot şi el intră tăcut, o privi stând ghemuită pe fotoliu şi citind. Nici nu-l observase intrând, dar el o vedea într-o lumină care venea de dincolo de ferestră, poate din albul zăpezilor de afară, se apropie şi o sărută pe frunte. Mirosea a ger şi ea se înfioră.

-Când ai intrat, nici nu te-am auzit, îi spuse.

-Tiptil-tiptil, ca o pisică, sau ca un motan prin zăpadă, îi răspunse el râzând. Îşi scotea mănuşile şi ea îi privi mâinile. Erau mâini subţiri de profesor. El privi cartea şi ochii i se luminară.

-Gibran te-a prins, nu-i aşa ?

-Atât de mult încât nu avem nimic de mâncare, răspunse ea, întinzându-se ca după un somn lung. Dar găsim noi o soluţie, da ?

-Da. Mergem la restaurantul acela de acum un an, mai ţii minte ?

-Nu foarte bine, dar de ce acolo ?

-Acolo… Ei bine, acolo am rostit condiţia mea de fi soţul tău, asta sigur nu ai uitat-o, dar dacă l-ai citit astăzi pe Gibran ai ajuns acolo, la condiţia mea…

Ea se gândi cu greutate la toate cele spuse de el şi i se păreau a fi un fel de taină a cărei descifrare se apropia.

La restaurant era cald şi pianul se auzea de foarte departe, aşa încât nu trebuiau să vorbească prea tare. Era plăcut şi ea se simţea fericită.

-Am să-ţi spun taina mea, spuse el. Plec de dimineaţă în fiecare duminică doar spre sufletul meu. Am nevoie de asta cu disciplină şi cu un ritual care e ca o rugăciune. Gibran m-a învăţat cum să o fac. Merg pe stradă cu mine însumi şi vorbesc cu mine, în gând, bineînţeles. Să nu râzi. Asta fac.

Tăcu. Ea înţelese acum cât de adevărată era părerea aceea cum că nu cunoşti un om decât după ce ai trăit un an întreg alături de el. Cu toate zilele şi cu toate anotimpurile, cu echinocţiile şi cu solstiţiile, cu sărbătorile şi cu munca, cu toate ale vieţii. Toate-toate, aşa cum veneau, supuse unei chemări tainice.

-Condiţia pe care am pus-o acum un an a fost locul pe care dacă ţi l-am interzis a fost pentru a ţi-l descoperi. Ştiam că vei veni şi tu acasă la sufletul tău atunci când eu sunt plecat.

El tăcu, iar ea îl privea cu bucuria încrederii dăruite.

Aşa era bine.