Stihuri din lumină (XII)

1. Ger de făurar

Văzând că ceasul i-a sunat

în albu-nlăcrimat al zilei,

ce-şi picură lumina pală

din sânii mirosind a primăvară,

dansează geru-ntrega noapte

sub recile sticliri stelare

şi sub şuvoaiele lunare,

ca viului să-i dea de ştire

că făuraru-i un parşiv

şi-un nesătul de câte vise

a-ngeruit românilor

de-acum şi până-n veac.

2. M-am săturat

M-am săturat de-atâta alb

sticlindu-şi fildeşii de gheaţă;

vreau verdele să-mi vină-n prag

ca să mă-mbăt cu iz de viaţă.

Deşi-n politică-i mişcare

cu vin ai noştri şi-apoi pleacă,

întrega ţară-i ca un sloi

de care plebei i se-apleacă…

Un mugure solar doresc

– adus de rândunici în cânt –

ca gheţa-n inimi s-o topească,

iar sloiului să-i facă vânt.

Dar câţi români ascultă triluri,

când de nevoi s-au gârbovit

şi când maneaua li se pare

că-i cel mai dulce ciripit?

3. Lasă-ţi inima

Lasă-ţi inima să hoinărească

şi să se zbenguiască

printre nămeţii plictisiţi

de-a iernii lungă-ntărâtare

că poate se va înmuia

şi cu dezgheţul dragostei

te-a desprimăvăra,

după o lungă-ntemniţare

în a speranţelor banchiză

ca Făt frumosu-nchipuit

mireasă şi regină să te facă

peste-un regat din basm croit.

4. De-aş fi copac

Mult mi-ar plăcea copac să fiu

cu trup vânjos şi fruntea-n nori,

ca glia mamă s-o veghez

cum mi-am dorit de-atâtea ori.

S-o apăr vara de arşiţă

şi de puhoaiele-nfoiate,

iar iarna pavăză să-i fiu

când viforele o vor bate.

Că tare-i biata întristată

de neiubirea românească,

ce chipul ţării l-a sluţit

cu osârdia sa hoţească…

Şi poate-atunci s-or avânta

spre-nalturi fără de hotar

şi alţi copaci, ca România

ce-a fost să redevină iar.