Jurnalul meu
Stihuri din lumină (VII)
[Suntem purtaţi de vântul sorţii…]
Suntem purtaţi de vântul sorţii
ca nişte zmeie de hârtie,
ce se înalţă şi coboară
dup-a hazardului solie.
Şi pare-li-se celor mari
că-n empireu vor locui,
de-or fi mai sus cu o fărâmă
şi zmeie mici de vor umbri.
Dar li-i avântul sugrumat
de sfoara strânsă-n ghemul karmei,
cum implacabil fu fixat
în legea vieţii şi a turmei.
Balada resemnaţilor
Când un popor îngenunchează
şi-n umilinţă se complace,
ba chiar visează la mărire
în somnolenţa lui sagace,
ce spiritul i-o luminează
cu zicători precum aceea
că netăiat rămâne capul
plecat la pieptul mumei Geea,
e semn atunci fără tăgadă
de resemnare roditoare
în minţi şi braţe vlăguite
de-a sorţii mână strivitoare.
Iar resemnarea românească
se-nvederează-n tot şi toate:
în ciocoism şi-n sărăcie,
în tâlhării şi-n nedreptate.
Pînă şi imnu-şi dă obolul
la propăşirea resemnării,
prin implorările-ndreptate
spre-un ceas român al deşteptării…
Aşa istoria se ţese
peste românii toropiţi,
ce strigă doar de au coşmaruri
că îndeajuns au fost minţiţi.
Steaua mea
Nopţi la rînd
în ani şi ani
am scotocit prin cer
căutându-mi steaua
care, zice-se,
s-a-mborţoşat
cu bietul meu noroc,
şi-am tot strigat fără-ncetare
spre cerul surd şi greu
de-atâtea stele lucitoare:
”Cum ai putut
– o, nesătulo –
să faci ca bogătanul
din pilda lui Nathan,
luându-mi singura mioară
blândă, bălăioară,
ce purta în lână
dorul după stână,
iar în behăit,
jalea după cel jertfit?”
Dar de răspuns nici pomeneală,
când tot acuşi-acuşi
pomu-nstelat se scutură
şi zvârle-n nefiinţă
povara veşniciei eşuate
pe stele decedate,
aşa ca farmazoana mea.
Ştergându-mă atunci pe bot
după-ndelung doritul norocel
tras printr-un inel
şi-având dovezi ajutătoare
de-a dreptul zdrobitoare
despre secretul pact
dintr-a lui este veşnicie
şi cea a lui nu este
de-atâta timp mai avui parte
cât cere pregătitul pentru moarte.