Stihuri din lumină (VI)

1.Lumina lunii

Lună fără de viaţă

de când fost-ai izvodită,

nici că-ţi pasă de-omenire

cu moaca ta de ipocrită.

Lumina ta – o păcăleală

pentru poeţi şi-amorezaţi,

pomană este de la soare

ca goliciunea să-ţi araţi.

În nopţi senine ţi se pare

că eşti de mare trebuinţă

pentru pământul adormit

după a zilei nevoinţă;

dar ţi-e lumina indecisă,

cum fazele îi poruncesc:

ba-i în pătrar, ba-i plină-plină,

ba-i nouă şi cu chip crăiesc.

Schimbându-te neîncetat

ca tot ce-aduce a femeie,

pătrunzi prin ciclu-n muieret

şi marea tulburi prin maree.

Ca o cochetă te distrezi

cu somnambulii muţi şi orbi –

stăpână eşti pe-a lor vieţi

şi ei cu toţii-s ai tăi robi…

2.Vino, lumina mea

Vino, lumina mea,

mai înainte ca iarna

să mă găsească

şi inima să mi-o golească

de preaumana dăruire

prin iubire!

Iar nevenirea de-i stăpână

pe vrerea ta háină,

îţi las ca amintire

nefericita-mi amăgire

înveşmântată-n nerostit,

şi sorb cu muribundă încântare

licoarea neuitării

de-alean dezvârtoşată

în inima-ţi petrificată.

3. Smerirea lui Moise

O, Tată,

de-i cu putinţă, Te-aş ruga

să-mi ierţi trufia roditoare

de îndoieli sâcâitoare,

când vrut-am piscul prieteniei Tale

să-l depăşesc

cu arca hârbuită a zbaterii fatale,

plutind la întâmplare

pe-oceanul râpilor umane.

De-aceea,

pragul porţii de intrare

în Ţara Făgăduinţei

s-a dovedit prea înalt

pentru picioarele mele

de bătrâneţe-ngreunate

şi-n ezitare îmbăiate.