Stihuri din lumină III

Lumina toamnei

Lumina tot mai istovită

de-a toamnei lungă-mbrăţişare,

sărută frunze ruginite

şi se grăbeşte la culcare.

Tristeţea-ndeamnă la visare

când ziua firu-şi subţiază,

de parcă-n ceruri fu revoltă

şi-un soare leneş scânteiază.

Dar vor veni şi-acele zile

când faţa lumii-i cenuşie

şi când de-atâta frig şi ploaie

sfârşitul vieţii-ai vrea să fie…

Cenuşa viitorului

Cum Terra-ntreagă fu o fleaşcă

dup-a potopului trânteală,

dorit-a Domnul s-o usuce

printr-o solară opinteală.

Dar Soarele nu-nţelegea

că-i zor cu glia inundată,

ca altă viaţă să-ncolţească

în omul care-a fost odată,

ci-şi picura esenţa caldă

cu-aceeaşi tainică ritmie,

cum o făcea de-atâtea ere

de când e ce-i menit să fie.

De-aceea Tatăl îl împinse

de Terra-n ape mai aproape,

ca resorbirea să se facă

fără-ntreruperi sau hârtoape.

Iar el şi-a aţintit privirea

– niţel surprinsă şi-amuzată

de corectura survenită –

înspre planeta sufocată

de-a apelor înfumurare,

ce-şi etalau supremaţia

peste uscatu-n torturare,

şi laseri îndreptă cu mia

spre culmi lichide peste munţi,

până noianul se retrase

şi verdele se-nstăpâni

pentru viaţa ce rămase…

Neretrăgându-i Tatăl zelul,

ca noul plan perfect s-apară,

desfată-se bătrânul Soare

zvârlind pe Terra foc şi pară,

arzând adică sentimente

ce fac din om un demiurg

şi-ncenuşindu-i viitorul

cu purpuri smulse din amurg.

Speranţe ratate

Am tot sperat

că măcar ăst an

toamna va-ntârzia

sau chiar nu va veni,

pentru ca ţăranii de altădată

– eternizaţi în oale şi ulcele –

să poată vizita

tot mai întinse haturi

şi supermarketuri,

ba chiar s-ajute la şutit

acolo unde hoţii

nu izbutesc să facă faţă

la strâns degrabă şi dosit.

Dar nu,

toamna şi-a iţit

făptura şuie şi hirsută

cu nepăsarea-i cunoscută

pentru grijile celor mulţi

privind curentul, apa şi căldura

şi mi-a bătut la uşă

cu insistenţa fatalismului,

iar eu

– neavând încotro –

i-am deschis,

şi-aşa m-am pricopsit pe dată

cu încă un an

cât un pietroi de moară.

Fiorii toamnei

Fiorii toamnei întristează

de-a valma flori, şi pomi, şi oameni –

se-aruncă-n luptă oşti de-aramă

şi-n cercetare nişte fameni.

Sunt insensibili agresorii

– în rostul lor spre veştejire –

la frumuseţea feminină

şi-oftatul din întreaga fire…

Iar cerul strâns ca-n catarame

de norii suri şi fără chipuri,

azvârle pe pământ aramă

din poloboace şi din chiupuri,

încât lumina gălbejită

ca dup-o lungă suferinţă,

se furişează cu sfială

printr-un abis de neputinţă