Săptămâna patimilor

amână mugurii să se deschidă :

se feresc de lumina asta-otrăvită

prin care se-nvârtejesc spinii

cununii Lui Crist

El înţelegea: nimeni

nu L-a-nţeles

a predicat pustiului din

Templu: vipere surde I se

prelingeau   – vâscos – peste

tălpi

atâta răceală – atâta

răceală

Cristul Iubirii n-a avut vreun

prieten  : doar cei ce învaţă să

silabisească Biblia de la

sfârşit spre-nceput – se

gudurau – rânjind – spre

Lumină

şi astăzi simt ce

simţea El atunci: carnea smulgându-ne

răutatea-nţelegerii

pe dos – cu-argumente

când se va coace Lumina

bunei-credinţe  – în arterele noastre – mârâind

a pagubă – ca nişte chiuvete-nfundate?

când – din Veşnic Pocalul de Aur – nu se va mai vărsa

picătură de sânge?

El stă pe gânduri: ele – de fapt – sunt

Crucea Lui

„Eli, Eli…”

nu  – e doar întârziata repetiţie

a unui cor – grăbit spre

spectacolul Râpei Sublime

adevăratul concert nu are puse

afişe – dar – fără greş

„săvârşitu-s-a”

împlinit este miezul în meri

chiar înainte ca mugurii să-şi

astâmpere frica vădirii