Reversul Triunghiului Bermudelor sau forma abisala a sufletului

Imm…ce bine este sub plapumă! Imi simt degetele de la picioare foarte relaxate şi m-am întins în tot patul… Cu un ochi privesc focul din sobă-un pumn de licurici uminţi care îşi ard propria lumină, chiar şi lumina ochiului meu, că nu mă pot uita prea mult-cu celălalt, mă privesc pe mine însămi, mă „introspectez”şi tot aşa, e multă lumină! Imi ard privirile! Cred că se întâmplă ceva cu vântul! Il simt ca pe ceva compact şi insistent, îl simt greu şi, dacă ar fi să merg acum pe drum, cred ar trebui să-l dau la o parte cu o lopată, ca pe zăpadă, să pot trece, să-mi fac pârtie! Ce vânt e ăsta? E un vânt dintr-un anotimp pe care nu l-am mai trăit, cred că am trecut mai departe, în alt timp…

In întunericul din cameră, din tablou, a ieşit o lumină, la fel de grea ca şi vântul, dar fără zgomot, a ieşit tiptil ca o reptilă. Am închis ochiul cu care priveam focul, că, deja, pupila nu mai rezista şi am privit doar cu celălalt. Pe masă era o ulcică de lut, puţin ciobită  şi câteva prune brumate, iar bunica cosea un ciorap gros de lână, ciorapul meu şi-mi povestea ceva.  Ii priveam mâinile cu atenţie, mâinile ei trecute prin timp, cu venele albăstii, uşor  îngroşate ca şi rădăcinile, cu pielea ştersă, transparentă, ca de sfinţi, ridată.

Dar vocea nu i se potrivea. Vocea nu era a ei, venea de departe, de mai departe de ea.

Cred că vorbea prin gura bunicii ei: auzi freamătul apelor? aşa începea povestea, cu o întrebare perpetuă… înţelegi chemarea lor? auzi cât de ascuţit ţipă scoicile sub povara paşilor mei? „Paşii cui? M-am încurcat eu?” „Prin locurile prin care am fost cu tine, a mai fost de mult, de tare de mult, o fată cu picioarele şi sufletul la fel de goale, cu părul lung, lung până la mijloc şi care plângea cu pescaruşii, sau aşa credea ea, că şi pescăruşii plâng…” „Stai, opreşte-te! Este povestea mea!” Si din degetul bunicii a curs o picătură de sânge, mică, diformă, ca o vişină sălbatică, apoi, lumina a dispărut.

E noapte. Licuricii din sobă s-au culcat în cenuşă, vântul loveşte uşor în fereastră, dar plapuma a devenit grea, ca de lut. „Sunt eu, sau sunt bunica mea?” „Pe plaja pustie, cu dâre uşoare de gheaţă înnădite pe mal, trecea o fată cu părul lung, lung până la mijloc, numărându-şi paşii uzi, ferindu-se de pescăruşii flămânzi ce atingeau cu o apripă linia apei şi cu celaltă linia cerului… Mergea de mult, de mult. Paşii ei deveniseră şiraguri dezordonate de alge şi scoici, unele pietrificate, altele ascunse în nisip, drumul rămăsese uitat departe, în spate. „Opreşte-te! E viaţa mea!” Cu lumină, apărea din nou, bunica: terminase de cusut ciorapul tău, isprăvise povestea mea, când pe plajă începuse să ningă şi copiii se culcaseră cuminţi, aşteptându-l, cu capul ascuns sub plapumă, pe Moş Crăciun. Focul se stinsese de mult iar zăpada foşnea la fereastră, anunţând în joc alb, că vor coborâ, din ceruri, renii, la ceas de taină. „Să nu deschizi ochii dacă ai să auzi zgomot în casă! Să dormi mai departe, până târziu, în zori! Minunile nu se pot vedea cu ochii!” Imi spusese mie, bunica, în noaptea aceea, când îl presimţeam pe Moş Crăciun. „Ce sunt minunile?” Aş fi vrut să ştiu, dar întrebarea se pierduse, dispăruse odată cu ea n cealaltă cameră…unde şuşotea cineva… „Cine să fie? Am să mă dau jos din pat, să mişc uşor perdeaua albă, scrobită, de la fereastă şi să văd ce se întâmplă în camera alăturată!” Dar m-am temut, m-am temut, până ce, încet, încet, am dispărut şi eu…

„Mi-e teamă de minuni!”, m-am gândit când atingeam sufletul cu gândul, amintindu-mi de noaptea aceea, din copilărie, când bunica a plecat fără să-mi răspundă.

„ Cum să-ţi fie teamă de minuni dacă nu ştii ce sunt?” „?!” „Minunile sunt… minunile sunt… ceva în care trebuie să crezi…” „Ca în Dumnezeu?” „Da! Ca în Dumnezeu!”

Atunci am închis ochii şi am văzut cum coboară din ceruri renii, cum ninge cu flori risipite de salcâm, iar fluturii, orbiţi de lumină îşi căutau un reazem pe pieptul bunicii…

„Iubeeesssc!”

„Atât de mult îl iubeşti încât ai trecut pragul până la mine?”

„Mult ce inseamna?”