respir…

şi uit că tu exişti…

aceeaşi toamnă ne desparte gânduri
străini suntem octombrie uitat
primesc scrisori rugină e în rânduri
în lacrimi simt un suflet îngheţat

tac pentru tine sunt doar o trădare
aceste nopţi cu iz din alt destin
tu risipeşte-mi umbra mea de sare
în ploaia cu nuanţe de venin

din amintire lasă-mi doar o şoaptă
cât speri să vin şi uit că poţi să fii
suflet străin ce suflet stins aşteaptă
în toamnele tăcerilor târzii

nici nu ştiu dacă eşti…

noiembrie… rămân tăceri risipe
frunze pe inimi zbateri de-mprumut
trec pentru tine pentru alţii clipe
de ploi golindu-mă de suflet ud

întinde-mi mâna aminteşte-mi încă
atingeri reci de serafim rănit
n-am să respir tăcerea ta adâncă
va-ntoarce toamnei cerul gol lichid

o rarişte de umbre o migrare
te va uita în zbor fără contur
tot ce putea să fie încă doare
în noaptea fără aer când te-ndur

respir…

nu pot să-ndur… distanţa noastră
trădează teama frunza crudă
alt tren o ultimă fereastră…
îmbrăţişează-mi umbra udă

încă mai pot ploua o vreme
până voi deveni ninsoare
încă mai pot în lacrimi terne
să fac din trupul meu o mare

dar când în fulgi mă vei preface
când marea îmi va îngheţa
să nu-mi laşi sufletul să-mbrace
haina uitărilor de nea

respir dar inima îngheaţă
octombrie… îmi e totuna
că trec de halta „Dimineaţă”
străini rămânem totdeauna