Puzzle pentru orbi

Adormim bând cafea şi judecăm dragostea.

Când iubirea roteşte himerele în acea speranţă fără miez, te caut în toate scânteile prin care de la flacără deviez.

Te-am găsit la sfârşitul amneziei. Şedeai cu fruntea sub ultima piatră cu faţa la Pământul zâmbindu-şi.

-Doisprezece ani?

-Doisprezece aici, patru afară şi doi dincolo.

Loveşte caloriferul, mai-mai să-şi rupă piciorul. Îl trag de cămaşă, dar mă avertizează.

-Am făcut rugbi la juniori şi judo. Nu mă poţi clinti.

Îi zâmbesc. Probabil spera asta.

-Deranjezi vecinii. Au să te lege iar.

-Îl ştii pe Alex, l-ai cunoscut data trecută. Are insomnii, de când aruncă medicamentele în găleata femeii de serviciu. Toată noaptea se fâţâie între fumoar şi baie. A venit maică-sa pe la el. I-a adus nişte pastile pentru diaree. Îl înţelegem, nu ne plângem. Zgomotele sunt ceva frumos aici, mai intru în contact cu lumea şi uit de familie. Doar unul e periculos, chelul. Să nu stai, dacă te opreşte. A fost în SPP, da’ a luat-o razna de la o femeie. Are cincizeci de ani şi aici o să moară. S-a distrus. Aş intra în vorbă, da’ nu se are nimeni bine cu el. Dacă îi dai ţigări, e prietenul tău, până le termină. Apropo…

Ezită. Îi întind pachetul.

-Cu câtă poftă tragi!

Îi ciufulesc părul şi mă prinde de brâu. Şi-l reaşază, cu cărare pe stânga, astfel îl poartă mereu.

-Trei ţigări pe o cutie de pateu. Aşa se procedează. Schimbăm între noi, pe unii nu are cine să-i ajute. Îl vezi pe pletosul ăla?

-Da.

-Se crede Iisus.

-Doar el?

-Da. La celelalte etaje nu ştiu, dar la noi e cel mai şmecher. Un trişor. Oamenii s-au prins. Pe cei care nu-i ştiu minciunile îi anunţ eu. Cum aduc pe câte unu’ nou, sare pe el. Fură. Ştie care în ce salon şi, când ieşi, intră şi scotoceşte prin bagaje. L-au găsit printr-o clopotniţă în Galaţi.

Prima oară era ameţit, poate tranchilizat. Acum este foarte vorbăreţ. Să nu-l opresc.

-Auzi la el, cum să faci ca să îţi crească iar dinţi de lapte.

-Cum?

-Cică stai patruzeci şi patru de zile nemâncat şi bei doar lapte de capră. Păi, nu rezişti atât.

-Şi dup-aceea?

-Îmi place că eşti de-al meu, fratele meu.

-Bineînţeles, am confirmat. Dar ce urmează?

-A, îţi cad dinţii actuali. Într-o lună, cresc alţii. Cât de prost să fii, ca să crezi aşa ceva? N-o să-ţi mai crească nimic. Mori şi atât. Le-am anunţat pe asistente. I-au zis să se potolească.

-Nu cumpăr nimic de la el. Reţeta fericirii o are?

Râde din toată inima. Îi strivesc ţigara aruncată neglijent. După câteva clipe…

-Mai ai una?

Întinde mâna. Cinci monede în ea.

-Ce e cu alea?

-Atât costă. Nu contează că e Marlboro, Kent sau Viceroy. E mai bine aici decât în oraş, nu?

Nu ştiu ce să fac şi confirm.

-Pe naiba.

Îi resping oferta.

-Şi asta e gratis.

-Nu, nu se poate. Primeşte-i!

-Mă somezi?

-Să?

-Mă obligi să-i iau?

-Dacă nu, mă simt aiurea. Niciodată nu am fost un cerşetor. Mai împrumut şi eu, dar înapoiez. Şi ţin cont de marca ţigărilor. Un Kent lung înseamnă două Viceroy.

-Să nu fim conformişti.

-Scrii pentru vreun ziar?

-Nu suport mizeriile alea.

-Mie-mi place „Libertatea”. În rest, nu citesc nimic.

-Tratameeeeeeeentul! răsună culoarul.

-Să nu pleci.

-Aici mă găseşti.

-Nu le-am luat. Sunt în buzunar. După ce pleacă prietenul meu – mă bate pe ceafă – le-nghit.

-Să mă car?

-Nu.

-Mă mai suporţi? Ne plimbăm?

Testez rezistenţa la dialogul cu un străin. Port vestea delicat de dat.

-Seara, nu avem voie decât însoţiţi. Nu ne convine, nu?

Normal că nu. Lumină.

-În sfârşit, au aprins neoanele.

-Bun, să-ţi zic scopul venirii mele?

-Da.

-Vreau să te…inspir.

-Am plecat să fac bişniţă în Bulgaria. Drumuri după drumuri, că la început nu puteam cumpăra multe. De unde bani?!

Se sprijină de pervaz, punând ordine în amintiri. Pornesc reportofonul, fără a-i da de ştire. Îndreaptă spatele.

-Am transformat asta într-o profesie, că-mi mergea bine. Eram pe fugă, cumpără, mergi, vinde, vino. Dormeam pe patru roţi, nu-mi permiteam hotel sau motel, mai ales că stăteam cam două săptămâni la fiecare excursie. Doream enorm să vizitez, dar a trecut mult timp până să ajung prin Sofia.

-Ai toată atenţia mea.

-Am încărcat maşina în disperare. S-a stricat înainte de graniţă. Nu a costat cine ştie cât să o repar. În cinci zile, am vândut tot. Chiar mai erau cereri, mă cunoşteau, adică aveam clienţi fideli cărora le-am promis că mă întorc. Am plecat spre Sofia, decis să cheltuiesc o parte din ce acumulasem, ca să petrec sfârşitul săptămânii acolo. Am stat la marginea oraşului, în gazdă. Mă înţelegeam cu ei prin semne, că au limbă imposibilă, abia am învăţat cum se numeau cifrele, mulţumesc, la revedere şi alte câteva expresii.

-Şi mie-mi vine greu să învăţ limbi străine. De fapt, simt că mă lasă memoria pe toate planurile.

-M-am plimbat pretutindeni. Eram tânăr şi nu aveam defectul la picior.

-Ce anume?

Suflecă pantalonii. Os sudat strâmb, căci, după cele spuse, nu s-a născut astfel.

-De la judo?

-Nu. O să ajung şi acolo. Unde rămăsesem?

-Niciunde. La vizite.

-Da. În timpul acestora, m-am îndrăgostit. Şi ea de mine. Natalia. Balerină la Operă.

Se opreşte. Aduce ditamai cana cu apă. Femeia de serviciu îl salută. Aflu că i se usucă gura când vorbeşte despre Natalia. Rar, că nu mulţi îl ascultă. Îmi mulţumeşte şi ia o înghiţitură.

-Cum arăta?

-Frumoasă, ochi verzi, glezne subţiri, nu ca asta.

Îşi trage pumni în picior.

-Era o doamnă. Nu îi păsa că sunt ţigan sau că e mai înaltă decât mine. Avea pielea foarte albă. Eu…Michael Jackson este fratele meu. Minunată dragostea la prima vedere, iar la noi a şi durat. Eu o mai iubesc, nu aş putea să renunţ vreodată la…

Vocea i se subţiază. Nu mă aştept de la dialog să se desfăşoare fără dificultăţi de acest fel. Clatin din cap şi, realizând, partizanez cu neclintirea. Ca să nu influenţez. Se scarpină în ureche şi reia.

-Dacă îţi închipui, iubirea a-nceput pe stradă. Eu m-am dus la ea, nu invers. Dar cum să intru în vorbă? Mi-a întins mâna şi s-a prezentat. Ne-am retras la o cafenea. Era prea aglomerat, ora prânzului, circulaţie nebunească. Eu am ceva cunoştinţe de italiană.

Exemplifică.

-Din fericire, se precipită, aşa ne-am înţeles. Ea tocmai avusese turneu in Italia, Bari parcă. Cu trupa. Există Bari, nu?

-Da.

-A atras-o ceva la mine. Arătam mai a bărbat, aveam muşchi, acum s-a mai fleşcăit carnea pe mine, e altceva.

Îmi pune degetele pe bicepşii lui.

-E maxim cât pot să-i încordez. Tremură. Mă uitam la ea ca la o halucinaţie. Nu credeam că este în stare să se ataşeze cineva de mine, că merit. Printre atâtea cutreierări ale lumii, nu avea vreme de o relaţie stabilă. Nimic serios, idile care piereau. Cu greu găseam cuvintele, dar nu din cauză că nu vorbeam româna, înţelegi? I se părea amuzant. Când râdea, eram în alte lumi. Ţi s-a-ntâmplat?

-Da.

-Mi-am tras scaunul lângă ea. L-a lipit de al meu. Soarele cobora. Seara îi sporea frumuseţea. Ochii căpătau o nuanţă cenuşie. Chiar şi după atâţia ani sunt copleşit. Îţi plac ochii verzi?

-Mă intimidează.

-M-a sărutat. Când am realizat ce se întâmplă, am reacţionat, cam neîndemânatic. La despărţire, mi-a scris ora şi locul următoarei întâlniri. Ne-am dus la ea acasă. A pus muzică clasică şi a dansat, după care am dansat. Eu nu le prea am cu de-astea, ascult altceva. Privind-o de jos în sus, mă simţeam ciudat. Oricine e mai înalt decât mine. Ce mă mai ridic şi eu când şchiopătez, că-n rest vai de capul meu. Nu-i păsa. A zis că e doar un detaliu, că vom fi împreună şi…Uneori, mi se pare că se află cu mine, aici. Ce bine că vocile nu îmbătrânesc!

-Nici tu. Eşti în putere.

-Nu-ţi spun cum mi-a picat să plec. Înapoi în ţară, parcă mă îmbolnăvisem. Nu trăiam decât pentru a o revedea. Am aşteptat să se întoarcă dintr-un turneu şi…din nou la ea.

-Iubire la distanţă?

-Macină groaznic. Ce fiori simţeam în preajma ei şi cât gol în restul zilelor! Mi-a trecut prin minte să plec definitiv din România. Ce să caut aici? Sau de ce să caut aici, când ştiam exact unde se află fericirea? Mă încerca o teamă permanentă.

-În legătură cu ce?

-Ţi s-a-ntâmplat să ai sentimentul că lucrurile vor merge prost? Ceva nedefinit, dar extrem de convingător.

-Da, rar.

-Că vei capota, că vei ateriza în braţele diavolului.

-Nici chiar aşa.

-Cel puţin, pe-aproape.

-Ţi-a făcut rău Natalia?

-Ascultă! Am locuit împreună doi ani printre străini. În afară de ea, nu mi se întâmpla nimic favorabil. Rezistam, pentru că nu trebuia să fie altfel. Era compensare pentru orice. M-am lăsat de fumat şi a spus că gura mea este cel mai curat lucru de pe Pământ. Nu mi-a făcut nimeni complimente. Trebuie să apară cu promptitudine cineva şi să scoată fericirea din omul în care o sădim?

-Nu este regulă.

-Au pus ochii pe ea nişte…Posibil să fi făcut parte din vreo mafie, lucrurile nu mi-s limpezi. Cert este că îi doreau carnea, iar eu eram un impediment. Natalia mi-a cerut să plec, ca să nu dăm de belea. Se simţea, în continuare, urmărită.

-Atunci ai revenit în ţară?

-Cum să părăseşti iubirea, ca să-ţi salvezi pielea?!

Plouă mărunt, sadic. Lipeşte fruntea de geam. Se limpezeşte.

-Dar am primit un telefon anonim de ameninţare, în care mi s-a spus că voi muri. Admiratorul ei spera să mă înspăimânte. L-am întrebat ce noutăţi mai are. Că respir şi că clipesc? M-a asigurat că obţine ce-şi propune, că sunt doar un nimic pe care nu va ezita să îl strivească şi că voi pierde. A avut dreptate oarecum, numai că Natalia nu este cu niciunul din noi. Dar eu am trimis-o…acolo.

Scânceşte. Cobor la parter şi schimb caseta. Îi aduc ceai şi un sandviş.

-Nu ştiam că-mi este observată fiecare mişcare. M-au prins şi m-au bătut, fracturându-mi piciorul. Din nepriceperea medicilor, m-am ales cu handicapul ăsta. Intenţionau să mi-l rupă din nou, ca să îl lipească aşa cum trebuie. Am refuzat. Natalia m-a ascuns la o prietenă, tot balerină, unde am petrecut convalescenţa. Noaptea, venea să mă viziteze. Nu vorbeam nimic despre cele petrecute, dar amândoi presimţeam că nu va fi bine. Era un teren nesigur. Mizeria câştigase o bătălie şi promitea urmări încă şi mai nefaste. Mi-a cerut iar să o părăsesc. Mi-a zis că mereu îl voi găsi la un pas în spatele meu şi că nu are rost să risc. O teroriza. Ea mă implora să fug, eu o imploram să-mi permită să o iubesc şi să o apăr. Terminam convorbirile în lacrimi. M-am vindecat complet, mă rog, aşa cum mă vezi, puteam merge fără ajutor şi am pornit spre apartamentul Nataliei. Ca să îi propun să plecăm spre alt oraş. Nu mică mi-a fost surprinderea când am constatat că schimbase încuietorile. Soneria era gata să se strice, dar atunci i-am auzit paşii în spatele uşii.

-Ce ţi-a spus?

-Că a lăsat bani în cutia de scrisori pentru călătoria spre România.

-Să rupeţi legătura?

-Pentru o perioadă.

-Până când…ce?

-Apele se vor linişti. Habar nu aveam care ape, cine sunt ăia şi am urlat că nu vreau viaţa seacă.

–Savoarea tăriei stătea în cuburile ei de gheaţă?

-Replică urmată de tăcere. Am crezut că a plecat în altă cameră şi că m-a părăsit. Părăsit. Nu înţelegi greutatea cuvântului, până ce ecoul nu se spulberă între dinţi şi perete. Dar a reluat tentativa unei explicaţii nelămuritoare.

-Ce voiai să pricepi?

-Că nu mă abandonează.

Mă ia în braţe. Pacienţii se plimbă pe culoar, păstrând distanţa la limita discreţiei. Ca la ghişeele pentru fericiri compensate. Îi ignoră. Tuşeşte, ca să recapete vocea.

-Se mutase din două oraşe, dar o găsise. Avea oameni care îl informau. Mi-a mărturisit că nu are sens să mai încerce, era prea puternic pentru ea. Aveam să ţinem legătura telefonic. Era convinsă că pe ea nu intenţionează să o ucidă, însă nu la fel stăteau lucrurile şi în privinţa mea. Am dormit rezemat de uşă. Dimineaţa, am bătut din nou şi era tristă. Mi-a zis că spera să înţeleg.

-Ţi-a deschis?

-Nu. Am luat banii, i-am cerut să jure că nu ne vom pierde şi, neinspirat, am plecat. Ca un şobolan care a lăsat o parte din trup în capcană. La cererea capcanei.

-Nu aveai de ales, nu?

-Ba da, trebuia să o iau atunci cu mine. După ce-şi punea la adăpost familia, trecea graniţa. M-au îmbătat vorbele acelea.

-Nu v-aţi mai întâlnit niciodată?

-O să vezi mai târziu. S-a ţinut de cuvânt.

-…

-Cum am intrat în casă, am sunat-o, ca să afle că am ajuns nevătămat. Nevătămat mai rău. În interior, simţeam frig năprasnic. La exterior, transpiram. După ce am terminat de plâns, i-am cerut să facă tot posibilul să vină cât mai repede, pentru că înnebuneam ştiind-o acolo. Fireşte, mi-a spus ce voiam să aud. Mare prost am fost!

-De ce?

Caută cele mai potrivite cuvinte, dar întrerupe fraza.

-Depindem mult de timp şi spaţiu. Aia a fost prima mea greşeală. Trebuia să o răpesc, cu părinţi cu tot. Lor nu le-am luat decât numărul de telefon, dar porcăriile astea nu mi-au fost de niciun folos.

-Care?

-Telefoanele.

Devine agitat. Îi mai ofer o ţigară şi primesc banii, spre bunul curs al discuţiei. Împunge un cerc din fum.

-Număram ceasurile. Nu-mi permiteam să o sun prea des. Nici nu am avut ocazia. Fii atent. Am cumpărat noi mărunţişuri, ca să reiau activitatea în Bulgaria. Dacă stăteam, zăcând pur şi simplu, eram mort. Mi-am dat seama repede de asta. M-am aşezat în oraşul în care mă cunoşteau doar clienţii, cumpărătorii. În prima seară, avea telefonul închis. Nu am reuşit să dorm deloc. Dimineaţa, acelaşi eşec. Am tot încercat.

Când de iubire te leagă doar speranţa inutilelor vorbe, peste un Dumnezeu de certitudini, ce moarte poate să ridice crucea mai sus de vârful sceptrelor dinastiilor trecătoare?

-Te-ai dus să o cauţi?

-Da. Am lăsat maşina înainte de intrarea în Sofia, în faţa unui atelier auto, notând toate detaliile, ca să nu pierd timp la întoarcere, căutând-o sau cerând ajutor.

-Nu ţi-era teamă că te prinde…

-Prostii! Nu.

Nebunii ne învaţă să trăim. Apocalipsa? Apokalipsa, grecescul pentru revelaţie.

-Nu m-a lăsat să intru în bloc. Era şocată că m-am încumetat să o caut. Ea la balcon, eu pe trotuar, m-a gonit, spunându-mi să nu mai calc pe acolo, căci pericolul e mare. A dispărut înăuntru. După ce am bătut iar la uşa ei, reuşind să intru-n bloc, am plecat. Am găsit maşina spartă. Furaseră tot. Cu chiu, cu vai, având ceva bani, am revenit în ţară. Devastat. Nu mai pricepeam nimic. O oră să fi stat cu mine, de ce n-a făcut-o? Dacă a schimbat numărul? M-am gândit, agitându-mă mai tare.

-Aşa era?

-Să-ţi ştii iubita în preajma unui dement lipsit de scrupule nu poate fi descris. Făceam scenarii în minte, printre umbrele casei…până zorii deveneau hidoşi. Teamă de lumină. La adăpostul întunericului, puteam să mă prefac că dorm ca toţi ceilalţi, dar…

Goleşte cana. Aştept continuarea. Scoate medicamentele şi le îndeasă în buzunarul meu. Semn să tac. Nu tac. Şoptesc.

-Ce să fac cu ele?

-Mi le dai mai încolo.

Tind să i le înapoiez, dar asistentele sunt prea aproape, prea atente.

-Din cauza atâtor gânduri, am început să am halucinaţii. Din când în când, vorbeam cu ea şi tot eu răspundeam. De ce să fi schimbat numărul de telefon? Ca să-l deruteze? Nu mi se părea credibilă ipoteza. Pe deasupra, trebuia să rămân lucid şi pregătit pentru orice, în momentul în care avea să mă sune. Eu nu mai încercam. A, ba da, arareori, fără speranţă, fără rezultat. Părinţii ei nu răspundeau, iar eu…a nu şti mă îngheţa.

-Te înţeleg perfect.

-Am ajuns să sper să mă anunţe cineva că nu mai este vie.

Pauză. Ne privim intens. Reprim orice altceva, doar îi prind mâna şi mă ard în ciotul ţigării.

-Ştii cum e asta? se lamentează. Cine să mă anunţe? Care din cunoştinţele sale să dea de mine şi de ce să o facă? E cumplit când vrei să se întâmple imposibilul. Este oribil să aparţii unei lumi de nedorit pentru nimeni, în mijlocul a nimic, dar în centrul atenţiei. Atenţiei cui? Nu mai conta.

-Normal că nu.

-Nu puteam face nimic ca să se schimbe situaţia. Să te ştii cu mâinile legate exact când ai mai mare nevoie de ele, ai păţit asta? Când toţi se chinuiesc degeaba să-ţi explice că-ţi aparţii, dar tu te uiţi la ei cu milă. Ei nu au trăit ce trăieşti. Cum să se priceapă la sfaturi? Şi aşa vă izolaţi unul în ochii celuilalt, căutând, fiecare, alt întreg. Deşi aparent acelaşi.

Se uită la stol. Poate nu le invidiază libertatea, ci limpezimea orizontului. Icneşte într-un fel din care nu-mi dau seama dacă sughite sau plânge.

-Tinerii pe străzi…ca mine, dar nu ne asemănam. Ei mergând cu mâinile-n buzunare, nepăsători, eu dorind să le fur toropelile. Deşi nu se petrecea nimic, ceva mima cadenţa imposibil de acompaniat. Reţineam chipurile necunoscuţilor şi mă închipuiam în pielea lor. Mă întrebam dacă nu cumva pentru ea însemnasem doar divertisment. M-aş fi debarasat de mine cu cea mai mare plăcere. Cum să-mi accept devenirea, când nu ştiam ce-mi ia locul?! Detestam slăbiciunea, iar acest lucru s-a răspândit.

-Unde?

-În detestarea oraşului şi a ţării, pentru că…

Nu fumăm, dar mâncăm creveţi cu ulei.

Împărţim menage-a-trois la alţi trei

Şi vindem premii, şase bucăţi la cinci lei.

Preţul subunitar atrage magnetizant cumpărătorii

Cu mai puţin de-o doagă lipsă ce abolesc mirosul florii.

Prestăm la circ scenete porno. Rugăm: ucideţi toţi minorii!

N-am suporta să vi se strice; sunt generaţia ce vine.

Coagularea naţiunii se face-n minele din tine:

De nu eşti mina mea cu aur, te spurc, până-ţi va fi ruşine.

Bani grei emitem. Ãia vechii au fost furaţi de oameni grei.

Ucidem porcii, delicat cum scoatem pupăza din tei.

E-o ţară veselă, ce naiba! Virgine violează zmei.

A schimbat ideea.

-Ştii ce sperie romantismul?

M-am încruntat, fără voie. Ce? Interesant om, prin omenia din el. Omenia şi omenescul, marginile intervalului prea închis.

-Senzaţia de după dispariţia lui, mi-a răspuns, şi-a răspuns. Atunci simţi încâlceala. Nu te mai ajută niciun frate, n-ar avea cum. Deznădejdea din ochii lor este cea mai eficientă otravă. Ca driblingurile lui Henry. Ştii ce are să facă, dar nu-l poţi împiedica. Îl cunoşti pe Henry?

-Da. Sunt cel mai mare fan al lui Arsenal.

M-am ridicat pe vârfuri. Părea jos, foarte jos. Foarte durut.

-Nimeni nu o ştie pe ea, de aia nu puteau să-mi opună rezistenţa care să evite căderea. Sunt fragil. Ascultam muzică proastă.

-De ce?

-Ca să pricep că lumea se împarte în eu şi ceilalţi.

-Ea unde se încadra?

-Greu de spus atunci. A fost un moment când am acceptat că asemănările dintre noi nu le strică nimic.

-Care noi?

-Eu şi voi. Eu şi fericiţii.

-Nu sunt fericit, m-am simţit dator să mă scuz sau să mă apropii. Sunt cam…sec. Iubita mea e prin Ungaria.

-Ce dacă-i în Ungaria?! Atâta timp cât nu au dispărut bulele din apa minerală, e în regulă.

-Crezi?

-Să n-ai nicio îngrijorare! Doar oamenii au lanternă, prin junglă. Animalele nu ştiu să facă focul sau să-i întreţină arderea. Unele se pişă pe el.

Ce limbaj! Dar lipsa studiilor la Harvard pune în valoare alte calităţi.

-Ştii ce să faci, când viaţa te pune în situaţia de a vedea aproape orice acţiune ca pe un derapaj?

Iar urma să mă surprindă? Da.

-Învaţă balet! Ca să calci ferm, chiar dacă trebuie să păşeşti pe vârfuri. Şi să nu scoţi prea multe zgomote!

-Ai început cursuri?

Îmi par patetic, dezorganizat, lipsit de acurateţe.

-Speranţa s-a întrupat. M-a sunat. Nu mai credeam în mine. Oh, aveam dreptate!

Nu mai înţeleg nimic. Descreieratul din faţa mea să răstoarne toate ierarhiile? Cui, cui sunt superior?

-În ultimul timp, mă rugam să trăiască. Cum să fac balet cu glezna bulită, nebunule?

Îşi arată dinţii, între care ţine sufletul. Clar, mă depăşeşte. Copleşit; bine că funcţionează reportofonul care calcă fără să atingă.

-A venit în România. Chiuiam. Gata cu nopţile ca biletele la loterie! Îţi imaginezi, dar tu poate ai fi procedat mai bine, ai experienţa ta, nu pari impulsiv, eşti băiat cu facultate…

Mă înfierbântă continuarea. Roade o unghie; o nivelează.

-Dacă aş ajunge la nivelul tău…

Teoretic, şi eu am iubită. Practic, altul este fenomenul.

-Pentru mine, dispariţia durerii nu mai reprezintă nimic, constată.

-Dar ce aştepţi?

-Prostituţie. Pe care o capăt zilnic. După ce am înduioşat gara cu emoţiile, metroul arăta altfel. Important. Nimic nu este mai banal decât un metrou plutind spre miliarde de destinaţii asemănătoare.

Vreau să te scot de aici, era să exclam.

-Mânuţele ei pe bara din aluminiu sau din ce-o fi dau sens până şi bolilor. Şi culoare. Ai văzut reclamele alea de pe pereţi?

-Da.

-La ce sunt?

Bune, nu adaugă.

-Cum la ce? La de toate.

-Ca să atragă singuraticii, spune. Pe ăia îi poate impresiona orice. Nişte vieţi închiriate şi puse în slujba lor pe un perete dincolo de care nu trece nici privirea, darămite gânduri mai acătării. Ni se pare că tot timpul privim suficient. Dar asta nu o crede nici blonda de la trei, din salonul din fund. Când nu i se acceptă mai multe, se mulţumeşte să se holbeze. Trecusem peste invidii şi teama de deziluzii, vibram încontinuu, până şi rahaţii câinilor de pe trotuare îi vedeam ca necesităţi, nu afronturi.

Singuraticii?

-Nu mai era primejdie în jur. Depindeam doar de noi. Când am ieşit din aglomeraţia spectaculoasă, o ţineam de mână. Începea să mă prostească ceva hipnotizant, dar exista altceva care absorbea toate impresiile. Nu şi inconvenientele. Melancolia se ducea, iar noi păream…definitivi.

Aş pleca. Mă doare. Poate ştie de ce nu ia medicamentele. I le arăt discret, dar nu, nu vrea. Ca să se păstreze.

-Iar după metrou? exprim banalul.

-Ne-am dus la mine şi am făcut ce fac oamenii normali.

-Ce fac?

-Dragoste, omule. Păturile nu mai puţeau, ci miroseau a noi. Se bucurau instinctele. Ne jucam cu ele, de-a joaca. Apoi, am trăit.

-Liberi?

-Nişte neluaţi în seamă decât de iubire. Am continuat aşa, peste praful ce nu mai putea fi dislocat. Ştii cum e cu praful?

Ce părere are despre bietele particule?

-Cum?

-După ce-l inhalezi, lumea nu mai e la fel. Vrei să scapi, ca să fii curat. Aştepţi ca un prost, terorizat, să se modifice mirosurile, ceea ce ele fac, dar nu observi.

-Tu treci prin toate…

Nu ştiu cum să-l întreb. Aprind o ţigară şi i-o cedez. Aşa merg lucrurile aici şi nu intenţionez să aduc influenţe din exterior. Cineva râcâie ceva. Doar eu bag de seamă.

-Privesc lumea prin luneta care strică imaginea. Cică o apropie.

-Şi nu mori?

Ah, cum să întreb aşa ceva?! Mă agăţ de marginile lui şi mă trag spre corectitudine.

-Vrei să fii fratele meu? mă izbesc de el.

-Doar aici ne vom vedea?

Nu. Nu aici, om viu. Dincolo de tot ce ne încurcă.

-Sferele ochilor ei coboară peste hotare. Coborau, mă scuzi, uneori încurc timpul. Ne iubeam dezastruos, consumându-ne. Coborâm şi ne iubim. Ea curge încă. Nu doarme nimeni. Sunt reflexiile noastre, peste regulile stabilite de ăştia. Nu cunosc prea multe cuvinte şi nici prea multe sentimente.

Arată cu degetul spre uşa deschisă a cabinetului.

-La ce ar folosi?

-Iubirea e ca un lighean. Priveşti luciul de la suprafaţă şi te vezi. Totuşi, nu imaginea ta este ceea ce te fascinează.

-În ce vă regăseaţi?

-În durere.

Casc ochii. Tristeţe sau inconvenient somatic?

-Durerea de a ne fi.

-Nu, nu. Iubirea e magică.

Aşa citisem. Dar să nu mă încâlcesc în ce propune el.

-Înţelegi ceva din lumea asta?

Am dubii. De ce? Să i le pasez lui? Urcă piciorul teafăr pe calorifer.

-Să mori împreună, chiar dacă la momente diferite, vine ca un plasture. Mascând vindecarea, ca să nu fie nimeni atras să o împiedice.

Dacă mai există părţi bolnave prin mine, se duc.

-Este o moarte albă în scrumieră, mă avânt.

Spre ce? De altă intoxicaţie trebuie să-l salvez, mai întâi.

-Dacă nu ai fi ştiut că urmează să mori, nu fumai.

-De ce? Nu, lasă! Nu vreau să înţeleg.

-Prietene, mai e valabilă faza: înainte de viaţă, nu avem moarte?

-Depinde. Crezi în ceva?

-Da. Îmi aduce un sens, printre castroane şi injecţii.

Transpir. Daţi-mi lumea înapoi! Cine?

-Eu m-am iubit cu Natalia. Se uita la mine ca la masa de Paşte.

-V-aţi pierdut?

Geme. Horcăie. Explodează? Nu se poate, nu acum.

-Pierderea ţine loc de detalii?

-Ce detalii? nu pricep.

-Mi-a materializat sentimentele. Restul contează?

Strecor bancnotele în buzunarul şefei de tură, ca să nu mă alunge.

-Cumperi timpul petrcut împreună? mă chestionează el.

-Da, dacă este nevoie.

-Eu de la cine pot cumpăra? Eram oameni obişnuiţi. Am început să ne certăm ca aceştia, din motive obişnuite, şi să ne obişnuim cu transformarea. Eu mai mult decât ea. Nu sunt o fire arţăgoasă, dar, după toate aparenţele, suficient de ignorant ca să permit să se arunce…

Lacrimi. Întotdeauna uit acasă şerveţelele. Cămaşa suferă.

-Certurile s-au acumulat. Într-o seară, mi-a spus că pleacă. Micile răbufniri degenerate în conflictul înfiorător. Ultimul. M-am aşezat în fund, fără să o rog ceva. S-a oprit, cu mâna pe clanţă. Uitase să împacheteze lucrurile. Teribilă acea noapte.

Îşi trage sufletul. Pe roată.

-Am condus-o la gară. Nu speram să o înduplec, mai ales că, tot drumul, nu am vorbit nimic. Cercetam din nou fericiri şi nepăsări. Mai bine mă puneam în uşa aia blestemată a vagonului, piedică, pentru ca să nu aibă ea loc acolo. Trenul se mişca. Aveam aceeaşi viteză, când am început să rostesc cuvinte, nu ţin minte ce, doar numele ei conta.

Ca incantaţia dintr-o vrăjitorie sau motivul unui delir.

-Grăbeam paşii. Nu ştiu când, chipul i-a dispărut din dreptul barei aceleia de care te ţii ca să urci. Aşteptam să se închidă uşa, dar Natalia a sărit, strigând ceva din care nu am înţeles decât pentru tine.

Loveşte caloriferul. Pielea i se poate închide mai tare la culoare?

-Roţile i-au tăiat mâna, din umăr. Pentru mine? Nu am meritat sacrificiul. Niciodată.

Îşi frământă bărbia.

-Cum să o adun, neîntreagă? A păstrat suficient sânge. Pansament uriaş, roşu. Cât a suferit! Atunci, îmi doream să fiu doctor. Acum, să scap dintre ei, să uit că există şi să uit, să uit, să uit, să uit…Au vindecat-o sau, potrivit spus, i-au salvat viaţa. Când îi schimbau pansamentele, plecam la alt etaj. Insuportabil! S-a acomodat repede. Şi cu gândul de a nu mă părăsi, adaugă. Sentimente puternice. Of…mă revolta nu doar accidentul, ci şi ceva legat de el.

-Ce?

-Fără legătură cu nimic, prima mea prietenă m-a întrebat, ca din senin, dacă aş putea iubi o fată cu o singură mână. Din ce senin să apară aşa o întrebare? Fata, mi-am închipuit, era de fapt…

-Morbidă?

-Da. Tăceam, dar a insistat. Dacă Dumnezeu mi-ar scoate în cale asemenea femeie? Adică fără o mână. I-am zis să mă lase în pace cu superstiţiile ei legate de existenţa lui Dumnezeu. Cu mult înainte de…întâmplare. În prima noapte după ce am adus-o acasă din spital, mi-am amintit şi L-am înjurat pe Dumnezeu pentru chinurile Nataliei, cele stinse şi cele rămase. Aşa L-am descoperit.

-În ce relaţie vă mai aflaţi? Vă aflaţi?

-Numai El mă poate ajuta să ies de aici. Deşi L-am supărat. Să vezi omul iubit incomplet te cutremură.

Toţi suntem incompleţi.

-Să vezi cum avansează tehnica!

Ştiu fraza de undeva. Trag cu ochiul la ceas.

-Tocmai căutam o proteză, vizitam specialişti, economiseam, porniţi să dăm o întorsătură suportabilă nenorocirii, când ea îmi spune că a auzit…În străinătate se realizase primul transplant de picior. Doctorul se lăuda că este în stare să facă acelaşi lucru şi cu o mână.

-Noi perspective.

-Da. Nu aveam cum să strângem bani, dacă nu se ofereau sponsori să ne ajute. I-au plătit şi avionul, şi spitalizarea de după operaţie. Eu nu m-am dus. Mi-era jenă să-i împovărez cu cheltuieli în plus.

Ceva se loveşte de geam şi tresar.

-Lilieci, mă anunţă. Ies, noaptea…Am trezit-o. Atunci a mişcat pentru prima oară noua mână. Era fericită, mi-a zis că ţine telefonul cu mâna altcuiva. Ciudată situaţie. Mă ruga să am răbdare, mai avea de stat acolo, trebuia să facă nu ştiu ce teste. Nici când ne naştem nu suntem aşa bucuroşi că avem două mâini.

Îmi dau seama că nu am nevoie de reportofon.

-Scăpat de emoţii, încredinţat de reuşită, îmi permiteam să aştept. Ba chiar gustam clipele alea mai cu poftă decât însăşi întoarcerea. M-a anunţat zborul cu care avea să vină. M-am dus la aeroport îmbrăcat cu haine noi, ca să am şi eu ceva nou. Cu şaisprezece minute înainte de aterizare, vocea din difuzoare anunţă prăbuşirea avionului. Cercetez tabelul cu veniri şi plecări. Verific numărul cursei, dar îl reţinusem bine. Printre toate aşteptările aruncate în aer, printre forfotă şi ţipete, mă reped la ghişeu şi o întreb dacă a auzit ce am auzit şi eu. Vocea repetă anunţul. Sun. Degeaba. Sirene, pompieri, salvări. Şaisprezece minute, deci departe de oraş. Ultima logică. Supravieţuitori? Speram că nu a prins avionul, dar ea nu întârzia niciodată. Vocea invită la calm. De înţeles…că nu avea pe nimeni drag acolo.

Îmi amintesc despre diferenţa dintre fericire şi supravieţuire.

-Toţi decedaţi şi aflu că a prins avionul. Dacă îi puneam proteza, în ţară, sau să o fi lăsat fără…O iubeam şi aşa. Şi eu sunt infirm. Credeam că se va simţi mai bine cu carne decât cu plastic.

Strâng în pumn celofanul de pe alt pachet cu ţigări.

-Când se întâmplă să pierd pe cineva, pe cineva important, am nevoie să mă apropii de originile…originile ei. Nimic mai preţios. Voiam să plec în Bulgaria, să-i văd părinţii, să le cer iertare, să le promit că ei sunt socrii mei. Să plângem împreună sau să sărbătorim norocul că am dat peste acelaşi om extraordinar. Doar că nu a fost să fie. Rudele mele m-au păcălit şi m-au internat aici, acum doisprezece ani. De ce? Şi nu înţeleg de ce au uitat de mine. Nu mă vizitează, nu mă scot de aici, nu îmi trimit bani decât rar. Să mă vindec de ea?

Nu de ea. Muşc un deget.

-Probabil Dumnezeu nu a vrut ca Natalia să mă mângâie cu mâna alteia.

Îl doare piciorul. Masează.

-Dumnezeu poate intra în calorifer, ca să-mi încălzească glezna, înainte de culcare?

-Poate orice.

-Şi să mi-o aducă înapoi?

Amestec compasiunea cu entuziasmul şi îndrăznesc.

-Ce-ai zice, dacă te-aş anunţa că Natalia este doar în imaginaţia ta? O închipuire frumoasă şi urâtă.

-Nu te cred. Minţi! Trăieşte?

-Nu. Nu a existat.

-Te-au cumpărat ăştia? Te-au plătit? O iubesc. De ce trebuie să mă interneze la nebuni? Pentru că iubesc?

-Dacă recunoşti că nu există Natalia şi eşti în stare să faci testul, te lasă să pleci acasă.

-La ce le foloseşte? Pentru unii, moartea înseamnă lipsa existenţei? Pentru mine, nu.

-Ai vreun suvenir de la ea? încerc.

-Pe ea. Nu aşa Îl iubim şi pe Dumnezeu, nevăzându-L, o vreme, dar ştiind că odată Şi-a făcut simţită decisiv prezenţa?

Deschide uşa fumoarului, face un gest de invitaţie şi se opreşte. Încerc să intru, dar mă împiedică, punându-mi mâna în piept. Aşteaptă puţin, pătrunde, porneşte televizorul, muzica îl mişcă. În jurul cuiva aşteptat toată seara.

-Dansează, Natalia!