Privighetori regine…

Privighetori regine… / Îmi creşte-o genţiană

Privighetori regine…
(sonet)
 

Privighetori regine, cu voci transcendentale,
Ce răspândiţi prin crânguri mesaje dragi din cer,
Pe râuri verzi de ramuri voi picuraţi mister,
Sonore diamante, zburdalnice cristale,

Reverberând teluric celestul giuvaier,
Arzând lumini lichide cu brume abisale
Din viscolul durerii şi-al forţelor astrale
Care ne iau cu ele când tremură-n eter…

Scăldaţi în aurore de sunete divine
Şi îmbătaţi de triluri compuse printre flori,
Acestea se-nfăşoară în fibrele lor fine

Iar noi ni le traducem în mii de sărutări,
Căci rezidim altarul Venerei adelfine
Şi-n templul ei pătrundem urcând aceleaşi scări.

Îmi creşte-o genţiană…
(sonet)
 

Îmi creşte-o genţiană în inima aprinsă –

Parfumul ei albastru se pierde-n infinit,
În viscoliri de stele, în haos clocotit
Şi-n roua primăverii, peste-amurgiri prelinsă.

De unde vii, iubire, cu-n trup aşa rănit?
Sub vălul tău de ceruri se vede-o rană-ntinsă;
Din nou misterioasă, din nou apari învinsă
Şi nimeni, niciodată, nu te-a mai lecuit.

Dar iată-n cer o rază, spre tine-acum coboară
Şi-n străluciri te-mbracă, cu strai de paradis;
Maree de petale divine te-nconjoară,

Iar tu mă chemi aproape, să-admir ce mi-ai promis,
Să-ţi trec râul de lacrimi, să văd acea comoară:
Când am ajuns la tine – îmi dai fata din vis!…