Portret

Era un om obişnuit. Nu avea nici burtă, nici nu era foarte slab. Avea părul tuns normal, nu era nici blond clar, nici brunet clar. Era doar şaten. Trăsăturile feţei îi erau destul de armonioase, dar fără nimic special, cum ar fi de pildă vreo bărbie împinsă mult înainte şi care ar fi putut arăta multă ambiţie. Avea sprâncenele subţiri şi relativ bine conturate, fără acele unghiuri de caracter puternic care umbresc uneori privirile ochilor. Ochii lui  erau de un albastru închis, aşa cum sunt uneori spre seară, după apusul soarelui, valurile mării. Erau cu adevărat vii şi uimeau pe toată lumea. Nasul îl avea omul acela drept. Un pic prea drept poate, cu un vârf cam ascuţit, dar la fel de înalt cu fruntea, chiar aşa cum trebuie să fie un nas. Ştia el bine asta de la maestrul Leonardo, aşa cum ştia că ochiul este cât gura de lung şi că fruntea, nasul şi gura şi bărbia sunt trei părţi perfect egale ale unui chip. Dar asta numai dacă lumina cade cu bine pe faţa potrivită, altfel umbrele pot da naştere unor deformări ireale şi el ştia asta.

Trecea deseori prin cartier, se saluta cu toată lumea, chiar dacă pe unii nu-i cunoştea. Îi era lui de-ajuns să ştie că locuiesc pe aproape. Şi dacă se întâmpla vreodată să-i ceară cineva ajutorul, sau nişte bani, sau alte servicii, el le făcea mereu cu inima deschisă şi nu cerea mai niciodată nimic în schimb. Ochii lui priveau cu multă dragoste tot ceea ce vedeau, fie că era un copil sau o floare, fie norii uneori negri. Hainele lui erau gri, cenuşii şi se pierdeau în culorile asfaltului de parcă ar fi posedat vreun mimetism anume ales.

Părea că se bucură mereu cu o bucurie atât de naturală încât o simţeau cu toţii şi chiar luau parte la bucuria lui. Lor, celorlalţi, oamenii normali ca mine şi ca tine, li se părea că este imatur sau necrescut de ajuns, ba uneori îl luau peste picior din cauza asta. Dar el nu se supăra, se prindea în jocul lor fără să-şi dea seama şi aceia râdeau pe faţă în hohote. Sigur că acasă la el se întrista, dar avea grijă să nu vadă nimeni mica lui supărare. L-ar fi durut să ştie că ei se pot supăra.

Cerul lui era mereu deasupra şi ştia el că până şi cei care merg aplecaţi spre drumul lor, apăsaţi de grijile vieţii, au şi ei tot cerul ca singur apărător şi adăpost.

Iubea animalele şi hrănea câinii din cartier cu biscuiţi. Avea o pisicuţă acasă, un suflet care îşi încălzea blana lângă radiatorul lui iarna, ştia el că îi poartă noroc şi alungă toate „energiile negative”.

Uneori, când lua salariul, bea câte un păhărel la cârciumile de pe drum. Se ameţea un pic, dar atunci ochii lui erau parcă mai albaştri şi avea grijă iar să ajungă repede la el acasă, singur, îi era un pic ruşine că se schimbase aşa.

Bani avea mai totdeauna, puţini, dar de-ajuns şi câteodată se mai întreba ce ar face dacă într-o bună zi, sub cerul acela, banii lumii s-ar sfârşi. Ar fi găsit el o cale, avea multe de spus şi chiar le spunea tuturor celor care uneori îi râdeau în faţă.

Scria seara într-un caiet numai al lui căruia nu îndrăznea să îi spună jurnal. Chestii de-ale zilelor lui. Uneori câte o poezie.

Dar într-o bună zi, omul acela muri, nu ştia nimeni din ce cauză. Căzu ca leşinat pe stradă, poate de vreun stop cardiac şi până să apară maşina Salvării în jurul lui se adunase deja o mulţime de oameni. Sigur că îl cunoşteau cu toţii. Chiar atunci, privindu-l întins şi liniştit pe asfalt, îşi aminteau cum îi ajutase când avuseseră nevoie de ajutor, cum le vorbise cu multe sfaturi şi vorbe potrivite fiecăruia, cum zâmbea el câteodată cam imatur, cum râseseră de el şi cum până în ultima lui clipă nu ceruse niciodată nimic nimănui. Nici măcar nu îi cunoşteau numele. Avea el cu siguranţă nişte acte numai ale lui, dar ei ar fi vrut acum să afle ce avere lăsase. Şi mai cu seamă cui, pentru că nu îl vizita mai nimeni sau nu observaseră ei. Trăise pe lângă ei toţi iar acum înţelegeau că nu va mai fi, că plecase de la ei fără măcar să-i anunţe. Aproape se supărară pentru asta şi când medicul sosit ceru lămuriri despre ce se petrecuse plecară cu toţii grăbiţi.

Medicul se aplecă asupra omului, îi luă pulsul, îi ridică pleoapa ochiului stâng, puse capul pe pieptul tare al omului şi se întristă. Nu mai trăia şi din cauza traficului ăstuia înfiorător ajunsese iar prea târziu. Dar chipul omului avea ceva care îl fascina, o linişte şi o bucurie pe care nu le mai văzuse niciodată pe vreun chip omenesc, cu atât mai mult la un cadavru. Ar fi dorit din toată inima lui să nu fie mort. Dar asta nu se putea şi doctorul se gândi că meseria lui e o mare porcărie. Completă formularul necesar, ridică trupul împreună cu şoferul şi plecară.

Femeile din cartier au aprins mult mai târziu o lumânare în locul acela, dar spre ziuă, când pe acolo nu mai trecea nimeni, ploaia o stinse.

Ce culori frumoase şi strălucitoare vezi atunci când închizi ochii numai un pic, în aşa fel ca numai genele să se atingă una de alta, cele de sus cu cele de jos. Ce frumoase raze în nesfârşite culori zăreşti mai ales dacă te uiţi spre soare, spre un bec, sau spre o lumină oarecare. Acolo este o altă lume, în care, dacă îţi tremură puţin pleoapele, luminiţele devin vii şi îţi răspund în felul lor la semnele tale. După aceea, dacă închizi ochii de tot, nu definitiv, vei vedea cum acolo lumea culorilor continuă fără ca ţie să-ţi mai tremure pleoapele de încordare, iar viaţa lor de mici fiinţe devine parcă viaţa ta neaflată încă. E frumos să închizi ochii după ce ai privit lumina de la vreun soare sau de la vreun bec. Ţi se pare după aceea că lumina nu se poate sfârşi niciodată.

Şi poate chiar aşa şi este.