Jurnalul meu
Poeme violet III
hibernală
iarna-şi arată colţii fioroşi de astă dimineaţă
muşcând din geamuri ca lama ascuţită de stilet
şi-ncerc cu degetul să fac un cerc în gheaţă
prin care să mă uit afară-n iadul violet
sunt sigur că metresa-ntâlnită decuseară
s-a încurcat cu altul în vreun cabaret
aşa că voi fuma în tihnă şi ultima ţigară
şi voi pluti în fumul ei albastru-violet
în cadă plină şi fierbine înoată un burete
iar pe chiuvetă albă tânjeşte un şervet
trag dopul şi-l aşez pe etajera din perete
apoi mă culc în patul cu cearşafuri violet
spre miezul nopţii se-aud bătăi străine
urmate de o voce care sună ca un clarinet
şi pân’ să sar din pat alăturea de mine
se strecură femeia neagră cu buze violet
mememto
pe-aceeaşi stradă strâmtă cu becuri flourescente
pe care merg de-o viaţă spre propriu-mi acaret
patina timpului apasă peste lucrurile existente
şi peste oamenii-ngropaţi de-o veşnice-n violet
nu s-a schimbat nimic pe strada asta blestemată
nici grajdul pentru vite nici vechiul lazaret
şi nu se va schimba nimic pe-aici vreodată
cât timp nu dăm de-o parte crusta violet
s-au scurs de-a lungul vremii orânduiri pestriţe
dar nimeni n-a pus pânza timpului pe şevalet
şi nimeni n-a trecut suveica vieţii printre iţe
sau vreo culoare mai deschisă peste violet
beatificare
de-o vreme sfinţii ies buluc la drumul mare
precum precipitatul galben dintr-un creuzet
şi zeci de popi se proţăpesc în calendare
lăsând în urmă nişte moaşte colorate-n violet
n-a auzit de dânşii decât băbuţele bigote
sau poate vreun sălbatic şi bătrân anahoret
care-a trăit uitat în umbra vreunei grote
şi care s-a scrântit la minte de-atâta violet
nu-i chip ca Sfântul Eminescu să privească
din calendarele românilor de pe Siret
din Transilvania şi toată ţara romînească
de-atâtea feţe scofâlcite şi straie violet
e trist când patriarhul cade în scrânteală
când credincioşii se-nghesuie la schit ca la bufet
şi când pupatul unei moaşte şi-o sarmală
devine mod de viaţă-n universal ăsta violet