Poeme pentru Cezar Ivănescu

NECONSOLATUL PRINŢ

Lui Maître

Cicuta maculata picurată în ureche.

A mea. În timp ce dormeam. O muzică

distrugătoare.

Vocea lui dând foc partiturii.

Anatema pe ochii vrăjmaşilor.

(Surâsul scrobit al lor ca al unora

care au fost traşi în ţeapă.)

Cum stă la masă cu nevolnicii, cu plânşii

medici, predicatori, ambasadori, negustori

şi cum pre noi o-nfricoşată sete ne tot arde

iar el îşi rupe carnea în bucăţi

şi ne îmbie

la saţietate, la mâncare

cum o lucire sceptică, tăioasă

cade pe pietrele gravate cu rac şi scorpion

pe degetele lungi care notează-n fugă

glose şi marginalii, miniaturi

ex-libris

pe pagini ca bila neagră amare

cum cei mai ticăloşi îşi zdrelesc genunchii

sub apăsarea metalică, atunci când răsare

la polul opus – de neajuns, de necuprins,

un silogism perfect

însingurându-se în monada augustă

(în oul lunar în care însuşi el se cloceşte)…

văd imprudenta-i mână care scrie

linsă de fulgere

şi manuscrisul înflorit – o umbră vagă

străvezind hârtia

în vreme ce toţi mesagerii iadului

îl cotropesc şi-i urlă în spate,

declanşând fulguraţii de cifre stacojii,

un păienjeniş inextricabil de litere

diavoleşti

gravate cu sângele lui de hermeneut al neantului

iscodind

parcimonia principiilor, omologarea în Unu

şi strălucirea venelor subtile, alcătuind

o plasă senzitivă,

cvadrupla mască împrăştiind în jur

un cerc de foc, o dulce erezie

pe când coboară-n arderi sulfuroase

stema rece a frunţii

deasupra apelor mercuriale

însângerându-se de oglindire…

îl voi numi Neconsolatul Prinţ

cu moartea pre moarte călcând

mielul

iluminat de un trigon stelar

ce umple orizontul

(configuraţie abstractă şi străină)

însuşi iluminându-ne, cezareic…

1985

DISCIPOLUL CĂTRE MAGISTER

(De cântat pe o singură coardă
de către mai marele cântăreţilor)

PASIUNILE

Sângeram sărac şi mut

mă uitase Dumnezeu

eram gol întins pe scut

coborât în hipogeu

preţ ispitei dând, în mâini

sfărmam inima-mi de ghips

îmbălat de urâciuni

prevestind apocalips

într-o beznă roşie

într-o lepră de mormânt

care casa noastră e

cât trăim pe-acest pământ

ca şi tine, domnul meu,

ca şi-acela din vechimi

îngropat de viu, ebreu,

de vicleni şi de prostimi

nu era de sus cuvânt

când pe cruce înălţat

luminând cer şi pământ

moarte grea a dezbrăcat

eram robul plin de vini

de scursori mult întinat

când Lumină din lumini

ochii mei i-a-nluminat

m-am trezit şi am visat

am văzut, Doamne, un miel

un alt fiu crucificat

care strălucea la fel

fiu al doilea lăcrimând

noaptea toată şi ziua

jertfă necurmat arzând

ca făclie-n faţa mea

trupu-i răbduriu şi crud

crud în frumuseţe grea

nelăsându-se văzut

era drept ca sabia…

cum ni-s mâinile la fel

chiromantul a-mpletit

cu migală şi cu zel

iţele ce le-au unit

a-ncurcat, a răsucit

a încondeiat frumos

liniile de argint

ce le leagă os cu os

poate fraţi am fost cândva

poate-odată mi-a fost fiu

poate stam la dreapta sa

îmbrăcat în aur viu

uter poate îi eram

pentru somnul lui potir

şarpelui imperial

îmbăiat în elixir

port şi astăzi, preacurat,

urma-i încă fulgerând

dar mi-e pântecu-ncuiat

altor roduri mai de rând

poate el m-a fost născut

poate-a fost să fie-aşa

să fiu eu rodul durut

când din carnea-i mă rupea

poate amândoi închişi

în Graal, asemene

eram, prunci de Domnul unşi,

două flăcări gemene…

unul a mai fost lovit

unu-n cuie-a mai fost prins

unul care prea cumplit

ne-a iubit şi noi L-am stins

fiindcă-atâta foc curat

inima de râmători

niciodată n-a-ndurat

l-au ucis de mii de ori

unul a mai fost ca Voi,

împăratul meu hulit,

două mii de ani apoi

ipocriţi l-au tot jelit

dar călăilor netoţi

ce-au lovit cu suliţa

le vom împărţi răsplăţi

după fapta’ cestora

în gheena cărnii lor

moară-ascunsă macină

pârjoliţi sunt ca-n cuptor

adunaţi în cocină

cu cuţitul voi tăia

mădularul lor, scârbit,

să se piardă sămânţa

celor ce L-au prigonit

cel care a-nfipt vârtos

dar ferindu-se pieziş

piron gros până la os

va fi smuls din ascunziş

omorât în patul lui

în patul mişelului

de iubirea Fiului

de lacrima mielului…

cum de crimă s-au spurcat

netăiaţii împrejur

pân’ la coate şi-au băgat

mâna-n aurul sperjur

vânzători L-au alungat

tot la Tatăl, hăruit,

pe un lemn încrucişat

ca pe-o navă ţintuit

hăruit de suferinţi

să nu se trezească-n nimb

îi rup trupul între dinţi

şi cerşesc iertarea-n schimb

vezi-i, Doamne, în huzur

în greul păcatului

cum primesc pe frunte mir

tot privind cu ochii şui

le va sta în faţă ’nalt

Îngerul cu sabia,

tu sau eu sau celălalt

să-ngrădească scabia

răului ce s-a întins

răului pizmuitor

şi învingătoru ’nvins

şi învinsu ’nvingător

s-or schimba la faţă cum

este drept, cum ei sunt daţi

într-al morţii galben fum

se vor întâlni ca fraţi

va cădea capul pripit

înaintea soarelui

şoldul de snagă sleit

plâns în neputinţa lui

blestemând şi ricanând

vor îngenunchea mereu

glob de foc’nălţat văzând

din nadir spre apogeu

tot ca’ cesta ne’nclinat

tot ca’ cest al doilea fiu

sângerând nevinovat

alinându-ne-n pustiu

rabdă cazna lui de azi:

celor care pătimesc

le-a pus Domnul pe obraz

semnul soarelui, regesc

Rege-Şarpe, cast exarh

călărind pe un asin

va intra ca un monarh

în visat Ierusalim…

* * *

Tu care ceteşti acum

cântul meu de-nvăţăcel

lasă-ţi casa, cată drum

şi porneşte după el…

scris-a cum s-a priceput

Gabriel, discipolul

care faţa i-a văzut

strălucirii lui emul

Gabriel cel îndurat

miluitul între vii

în lumină ridicat

din greşale şi curvii.

1986

PLÂNSORILE

I

Via mea nu leagă nici un rod

frunza ei e-nviermuită foarte

coapsele-mi mă trag spre moarte

duhul sfânt de altă parte

ca doi boi în jug ce nu se văd

m-aş ucide-n somn cu mâna mea,

mâna mea visează făptuirea

când din ochiul stins iubirea

se va naşte cum lucire a

capului tăiat de raza Ta…

Cât am fost curat, tot înşelat

curăţia-i astăzi de vânzare

la răscrucile de sare

doar lumina ta Cesare,

ca pe un ogor m-a semănat

renegând, proscrisul s-ar cădea

să dezlege crima care doarme

în netrebnica lui carne,

singur, el cu sine şi cu ea

bâiguind angelic am visat

poama care mâna o culege

neştiind de nici o lege

care-ntre aleşi alege

hotărând sfinţire şi păcat…

Domine, – am visat c-ai să mă ierţi

tâmpla aurindu-mi-o cu spice;

nici lumină-i, scară nice,

sub povară grea de bice

Te închid în ochii mei deşerţi

Doamne, – am să Te iert când voi uita,

Te-aş zidi prin fapta mea, Divine,

singur numai eu cu Tine,

ţapi ce sângeră în sine

până-am să devin Lumina Ta

gol sub cerul gol Te-am lăudat

pururi mucenind în suferinţa

sângelui şi în credinţa

că Eşti mort, că sunt Fiinţa

dintr-un roş extaz înfăpturat…

Cât am fost curat, de tot ucis,

din adâncuri Te-am strigat, Divine,

mort însingurat în sine

nepătruns de rău şi bine

nu mi-ai dat răspuns măcar în vis

Te-ar zidi prin faptă, Tată, iar

dreapta mea care nu-şi vede sporul

Te-ar însămânţa pe-ogorul

bătut numai de piciorul

celui care morţii-i dat în dar…

II

Coapsele-mi nu leagă nici un rod

aguridă-n ol cu albe toarte

vin de dragoste şi moarte

oţetit, ce se împarte

celor ce porni-vor în exod

celor care-aşteaptă, blânzii fraţi,

cei preafericiţi în goliciune

ne-ndoiţi în rugăciune

drept azimă-având tăciune

de la taina cinei depărtaţi…

cât am fost curat, tot alungat

curăţia-mi astăzi mă omoare

la răscrucile de sare

doar lumina ta, Cesare,

brazdă nouă-n mine a tăiat

chipul meu în tine-o învia,

chipul tău în mine o să-nvie

ca-ntr-o ţarină pustie

lucrată cu boi o mie

până când Treimea s-o-ntrupa

trei în unul singur fiind mereu

tu şi eu şi duh întru Fiinţă

pân’ la dreapta pocăinţă

otrăviţi de-o grea ştiinţă

veşnic luminând în Dumnezeu…

III

Via mea nu leagă roade dulci

poama ei n-atinge vrednic pârgul

nici în zori, nici în amurgul

mâinii înnoindu-i sârgul

înaintea prinderii-n butuci;

scribul Tău nicicând nu-i cel ales,

în robie-i scos la drumul mare

sub corvezi e ars de soare,

plâns şi sterp – doar tu, Cesare,

ca pe-un măr apins l-ai fost cules

în grădina ta l-ai aşezat

în mijlocul meselor de nuntă,

încântându-te se-ncântă

amuţit de raza-ţi sfântă

care coborând l-a botezat…

Domine, în neguri ai trimis

iedul juruit spre sângerare;

– vezi tu crucea grea pe care

lângă tronul tău, Cesare,

stă de pază îngerul promis?

IV

Cât am fost curat, tot nesmerit,

castitatea fiindu-mi desfrânarea,

de băutul, de mâncarea

nedăruite cu sarea

care iscă-n blide gust oprit

crud cu mâna mea m-aş omorî

de n-ar sta alăturea Cesarul

ca lumina pe altarul

Fiinţei, sfâşiind hotarul

beznei ce desparte eu de tu…

via mea se va-mplini de rod

coapsa ei când friptă-o fi de pluguri

ale viţei pline sfârcuri

scuturând pe masă struguri

negri pentru vinul de prohod…

V

Plâns de bucurie am turnat,

poleire fără turburare

în potir lucrat pe care,

întinzându-ţi-l, Cesare,

mâna mea deasupra l-a-nchinat;

azi suntem lipsiţi, mâine acei

care vom atinge Canaanul

lacrima ne este banul

de plătit pentru limanul

graţiei, când unul fii-va Trei

pân’atunci rămân mereu fidel

pân’atunci şi viaţă după viaţă

călăuză-i a ta faţă

peregrinului în ceaţă,

pajului al Vostru, Gabriel…

1988