Poeme

Poveşti neterminate…

Poveşti neterminate

războaiele lasă întotdeauna loc de continuări

prin crăpături mongolii pătrund ca acele

făurind la rândul lor

alte şi alte ziduri de foc

care nu vor reuşi însă niciodată

să oprească norii

*

călăreţul negru aprinde mugetul zorilor

cu sabia unei providenţe mesmerizante

iluziile craniilor dintr-un beci capitonat cu sânge

adevărul uleiului se îneacă în sarea oceanului de spumă gri

pescăruşii zboară mai departe pe deasupra carnagiilor

purtând în cioc stropii de rouă

de pe ultima floare de colţ

*

oţelul înseamnă putere,

pe fundul oceanului doar gropile întunecate

atrag navigatorii cu lidul sirenelor

prin strâmtori jungla încearcă încă

să ţeasă pânza salvării

dar oamenii s-au ridicat împotriva regelui

şi au uitat să se agaţe de liane

*

viaţa este insomnia sufletului,

parfumată de hipnoza de grup

obedienţa oarbă înseamnă durerea căii de lapte

albul se preschimbă în oglinzi împrăştiate pe catafalc

ceea ce este rigid piere întotdeauna

când vântul bate aducând cu el

briza de oase a oceanului

*

fulgerele răpăie prin noaptea neagră

biciuind fortăreaţa de val, preschimbând azurul

luminile albe sunt reflecţiile sufletelor noastre

alergând printre copaci în căutarea vulturilor

moment de iarnă surprins în suspinul focului

disertaţii la geam

regina nopţii a murit îngheţată, la răsărit

*

liliecii nu au mâini pentru a citi tomurile vechi

de aceea ochii lor pot mistui visele

prin tăcerea monumentală

picăturile de pe sabia zeilor

au îngheţat între cele două pulpe de pământ

preschimbându-se într-un diamant

neşlefuit

*

drama este a fiecăruia,

dezastrul este doar statistică

soarele nu apune niciodată

şi nu se închină

în faţa unui pământ de lut

ce se învârte obsedant printre milioane şi milioane de alte pământuri

de fum

*

lumile se succed cu repeziciune

nu putem să înţelegem decât prezentul

spre care convergem cu toţii, aici şi acum

florile se zbat neputincioase în oaza deşertului

construind statuete din plexiglas

oamenii se reflectă mai departe, în ei înşişi,

neterminaţi…  

Viespar  

vinul plescăie adânc

sub cornul abundenţei îmbrăcat în lână aurită

titanii zâmbesc încarceraţi în figurile de gheaţă

lutul încă nu s-a uscat

oamenii făuresc întotdeauna idoli damnaţi

pregătind panteonul viitorului

pentru embrionii ce se vor transforma în cuşti

şinşila zâmbeşte fericit

în curând se vor inventa şi haine din piele de om.

rămâne o singură întrebare:

cine va mânui cuţitul…?

peste tot larma lacrimilor

cearcănele sufletului se şterg doar prin iubire

balanţa trebuie însă întotdeauna echilibrată

învaţă să urăşti pentru a învăţa să iubeşti

poporul înţelept are cel mai mic dicţionar

joacă-te

oile dansează hipnotizant sub lună

viespile îţi intră-n ochi şi-ţi ies prin gură  

peste Samadhi doar ploaia  

Prajpati zâmbeşte încurcat

câmpia nu se mai distinge printre trupurile mortificate

o sură a durerii

înţeleasă de Vishnu şi Krişna

alfabetul vedic nu are destule semne

pentru tragedia brahmanică

o viaţă jucată în două acte

sub scena bodhi, înmugurind cortina

lotusul se transformă în lacrimi şi praf

duhkha, duhkha, duhkha

psalmii sunt recitaţi arhatic într-un ungher abscons al pânzei

omul se pierde printre propriile chelicere

ţesând neîntrerupt

Ariadna cea sărăcăcioasă zboară spre granit

cele patru sigilii sunt reafirmate de aurul nimicului

pretutindeni întrebări

într-o limbă universală a morţilor vii

în afara sferelor, în vidul butucului

înconjurat de pereţii de aer

trupul strânge doar spiritele mici

Samadhi se topeşte la primii stropi de ploaie

păsările albastre zboară pe deasupra florilor de lămâi

şi totul se cristalizează teoretic

peste curcubeu

acolo unde apa mătcilor

nu a auzit de zazen  

Eclipsă de nor

luna se mistuie încet

printre eucalipţii cerului roşu

culorile zboară, planând peste un curcubeu în Yin şi Yang

lupii dansează cu frenezie în jurul gheţii vulcanului

moarte, moarte, moarte!

armata se mişcă blindată cu încredere

mânată de corul generaţiei de preoţi prezenţi, în ipostaza stazică

Salahadin a întors crucea prin mingi de foc

ne reculegem într-un lotus opulent

pe zidurile care se transformă în coji de nucă

pasărea colibri împroaşcă noroi prin ochii albaştri

spinii cresc pe lâna de aur

marea se scurge întotdeauna mai departe, într-un halou perpetuu

cântăm sare

panteonul se concretizează în figuri de lut

şarpele este devorat de oglinzi

şi se transformă într-un praf

absent   

nimeni nu mai luptă cu demonii albi  

inutilitatea poate fi înţeleasă cel mai bine în oglinda florilor

lacrimile de sticlă se sparg pe margini

în cercuri tot mai mici,

stropii se preling printre portocali

fantome ude, spectrale astrale

fulgere în mijlocul tornadei de lemn

gardurile nu mai pot limita accesul porcilor stas

guineea este atât de departe, peste graniţa orizontului

miturile unei ţări de foc mistuite demult

legenda fântânii uită că apa este întotdeauna alta

cerul şi pereţii sunt confundaţi adesea

cu albul

şi nimeni nu mai încearcă astăzi să înţeleagă

de ce…?   

Adio fetiţă şi n-am cuvinte  

pământul de sub tălpile ei plânge după zmeul pierdut printre nori

azur într-un degradeu apăsat

tuşul orizontului scuipă valurile grele ale iernii

zidul monumental absoarbe sufletele florilor,

ura se reîncarnează în rouă

metamorfoze, toată lumea se transformă în eu

privind prin oglinda piramidală a sinelui

Keops zâmbeşte hipnotizat

pentru că nu suntem decât nişte bieţi nebuni

barca a spulberat luntrea plină cu monede mucegăite

cerberii se gudură, atom cu atom

cometele ciopârţesc soarele pentru a îl recrea

într-o erupţie Pygmalion se împleteşte cu Galateea

alteritatea unei noi galaxii

închidem ochii încercând să adormim

undeva, departe, acolo, la capătul pământului

florile încă nu ştiu că trebuie să moară

speranţa este unicul lor sfânt

nu avem nevoie de dansatori cosmici cu membre inefabile

eu transpun în esenţă legenda

şi după atâtea mărgele şlefuite de spirit

astăzi,

nu mai am cuvinte…   

Anateme  

templul muşcă din scheletul de pământ al dealului

noroiul plescăie sub ropotele de ploaie amară

nori grei plutesc spre Tibet

purtând regrete cu aripi de albatros

zăpadă albastră

şfichiuiri ale fulgerelor pe alb

tipografia sufletelor în nuanţe de gri

tuş murdărit de puritate

peste fluviile aliniate de vânt

ceaţa acoperă totul cu trupul ei fantomatic

iluzii oglindindu-se în euri prăbuşite

o viziune obtuzunghică

pierdută printre orele târzii ale nopţii

dimineaţa, nu mai este nimic de spus

firele de rouă adorm printre pistilurile răsăritului

albastrul atinge albastrul   

Viaţa transpusă în sticlă  

criptica sufletului filtrată prin ochii de sticlă

cutia este întotdeauna prea mică

pentru atâtea ipostaze

o perspectivă lipseşte

sau poate mai multe…?

ne jucăm cu mărgele de plumb

privind în oglindă  

Cercuri tot mai mici  

cerul pluteşte în afara tabloului

obiectivul nu este niciodată destul de puternic

printre undele firelor de nisip

ne pierdem în cercuri

tot mai mici   

Semne interzise în inimă

zvasticile împodobesc încă unii condori

este greu să urci muntele purtând crucea albă a înălţimilor

un simulacru sacrificat printr-un pumn de pietre

colţurile ascuţite nu pot decât să prevestească gheaţa

este o doamnă ascunsă în apă, privind hipnotizant

ne agităm cu toţii neîncetat

legume vlăguite de timp şi fără perspective

în supa miso ce invadează orizontul sângerând azur

clipa florilor de mai nu se mai întoarce niciodată pentru cel ce priveşte iarba

pereţii istorisesc povestea gloanţelor de argint

întotdeauna se găseşte o tornadă să spele podeaua de sânge

dedesubt zac vapoarele titanice

niciodată iluziile unei nopţi nu sunt deajuns

valurile ocolesc inima uraganului arătând înţelegere criptică

calea norilor albi

în Tibet iacii se nasc înfăşuraţi în blănurile înţelegerii

modestia apare doar la poalele celui mai înalt munte

atunci când, în cele din urmă, înţelegi

că pentru sufletul tău

nimic nu este prea mult

ci poate… prea puţin

ridică-te

şi învaţă să iubeşti

chiar dacă betonul îţi şopteşte mesmeric

că este interzis