Pierdut orgasm. Îl declar nul

Vara asta n-am iubit  și nici vâlvătăi  de paie nu mi s-au aprins în inimă, deși stau de două luni în Vama Veche, loc predestinat pentru dragoste, se zice.Dar femeile care au trăit mulți ani doar cu idealuri de gospodină, chiar evoluate fiind și în fază de negare a aptitudinilor gastronomice nu se pricep la ,,Carpe diem„Pe acasă nu prea dau fiindcă apartamentul mă strânge, îl vizitez doar pentru duș și spălat haine, m-am adaptat rapid trend-ului de aici, praful și nisipul fin mi-au încâlcit părul ca un super strong fixativ, înfățișarea mea căpătând conturul Vămii. Sutien nu am mai purtat de nu știu când și uneori sub rochie nu am nimic, doar vântul îmi acoperă în  adieri scurte dovada incontestabilă de Evă. Desigur nu ai cum să dezrădăcinezi peste noapte o educație tradițională cu apanajul ei de prejudecăți dar nu prea îmi mai pasă de multe.  Habar n-am ce zi și ce dată e azi, știu doar ritmul valurilor pe care le văd zilnic alergând spre țărm.

Fetița vecinilor vine fericită să-mi arate niște pietricele găurite pe care le-a găsit prin nisip.Sunt încântată , amplificându-i bucuria și-mi face cadou câteva.Îmi meșteresc un colier din sfoară și două pietricele și o rog să-mi facă o poză, fapt ce o măgulește peste măsură.

Ben, pictorul, îngropat într-o cămeșoaie excentrică, trece cu statura-i mignionă prin fața mea, salutându-mă zâmbind. Îi răspund trimițându-i zâmbetul înapoi ca un bumerang. Mi-am câștigat o oarecare notorietate printre obișnuiții Vămii de când cu ,,fluturii„În jurul lui ca de obicei, gravitează două trei fete tinere, care zău dacă-mi dau seama ce fac fiindcă tipul e destul de bătrân (scuze d-le pictor pentru adevăr) și în afară de povești, vrăjeli și eventul vreun portret pe care-l pot obține, pentru gâdilarea orgoliului, nu se justifică prezența lor.De fapt  dacă stau să mă gândesc dă bine să fi văzut în anturajul unui artist, poate fi o trambulină pentru cuceriri ulterioare.

Observ de ceva timp un tip bine legat, cu părul puțin mai lung și cu o fostă alură sportivă( fiindcă berea n-a trecut fără urme prin aparatul lui digestiv)că trece zilnic prin zona în care stau. Mustăcesc satisfăcută când îl zăresc trăgând ocheade scurte în direcția mea. Oare cum ar fi? Disponibiliatea mea pentru o relație plutește decedată(sau o fi doar moarte clinică?) în sfere îndepărtate, însă spiritul de aventură al săgetătoarei care sunt zvâcnește, îmboldindu-mă să acționez. Tipul arată bine, iar burtica aia mică se pierde  în înâlțimea pe care o are( 1,87 am aflat ulterior) Mă irită că întârzie să facă ceva. Cu ani în urmă aș fi stat cuminte în banca mea, gândindu-mă că nu-i de nasul meu, accentându-mi ca de obicei defectele, cunoașteți desigur atitudinea,  dar acum sunt hotărâtă să-mi încerc puterile, ce naiba n-am scris degeaba pe blog ,,am dat delete la „nu pot„Trebuie să ies naibii din letargia asta în care m-am închistat.

E ora 16 și am făcut schimb de numere de telefon. Ha, ha, sunt tare. Pot! Nu vă spun cum am acționat fiindcă

n-are decât să se descurce fiecare cum poate. Doar un secret mic vă divulg: când îți dorești ceva, întinde mâna și ia sau măcar încearcă. Chiar dacă nu iese nu-i bai, măcar ai încercat și nu te macină incertitudinea. Eu o detest.

Aflu că m-am născut cu niște ani înaintea lui. Ce dacă.Tipul pare sigur pe el și ce să zic parcă simt o oarecare dorință de a-l avea mai  aproape. Ș-apoi dă-o în măsa de abstinență, plus că m-am săturat să dorm singură în cort.Ieșim la o bere și vorbim una alta căci chiar și aici în locul acesta nonconformist, în procent de 80% nu se sare peste etape.Nu știu de ce dar am impresia că pentru tot mai mulți contează enorm și în egală măsură atât etapele premergătoare  cât și actul în sine.

Ca de obicei puțină bere mă amorțește și e de ajuns să-mi estompeze ca un leucoplast transparent, crestătura făcută de Mihai.Conversația decurge destul de poticnit, oarecum unilateral, fiindcă eu mai mult ascult și oricum el e extrem de volubil și expansiv și monopolizează discuția. În scurt timp apropo-urile  și gesturile devin nevoalate fiindcă credem că amândoi vrem același și un singur lucru: Carpe Diem. Trebuia odată și odată să mă dezbar de prejudecăți. Gata, ducă-se!

Tipul mă amuză la maxim, e nonconformist, aiurit și destul de inteligent.E pasionat de Reiki, paranormal, astrologie și e un izvor nesecat de mișcare. Legat la cap cu un prosop roșu în formă de turban îmi incantează mantre și să dea naiba chiar i se potrivește  fiindcă are vocea gravă și trăsături orientale. Îmi cumpără o cruciuliță din lemn, atârnată de un șnur negru, răsucit , menită să scoată demonul din mine. Râd în hohote mulțumindu-i și-i promit să o port. E tare haios, e un personaj pitoresc plin de viață, deși eu îi suspectez vivacitatea .

Se hotărăște brusc să facem grătar și se duce să cumpere tot ce trebuie. Ne adunăm mai mulți și flăcările șerpuiesc rapid întețite de vânt. Cineva scoate o sticlă de palincă și atmosfera se încinge subit. Glumele curg gâlgâit precum băutura pe gât.

Ne ajunge într-un târziu oboseala și ne retragem fiecare la adăpostul lui. În noaptea asta vântul bate furios, în rafale scurte și aprige. Vântule te iubesc. Îmi semeni. Dar acum eu n-am putere prea multă, m-am consumat în furtuni izbucnite tocmai când eram sus, sus de tot. Stau cu ochii în tavanul cortului meu și ascult ,,înțelepciunea tavanului”cum scria Saramago  într-o carte de-a sa. Da, are dreptate căci după câteva minute  știam ce am de făcut… m-am întors într-o parte , am închis ochii și am adormit. N-am să fac  nimic fără să simt din tot sufletul, clipele le trăiesc așa cum vin, fără să forțez nimic.Toate la timpul lor…