Pantofii

Cumpărasem pantofii aceia de toamnă de mai mult timp, mult înainte să vină toamna. Dar nu i-am încălţat decât atunci când octombrie se aşezase deja, când ploile se răciseră şi vântul împrăştia frunzele galbene. Nu mai erau strălucitoare în galbenul lor frunzele. Doar septembrie le îngăduise ultima lor sclipire aurie şi acum zăceau adunate de vântul rece în grămezi umede pe lângă ziduri şi trotuare. Era trist, dar eu îmi duceam pantofii să se “lase” în umezeala ploii, ştiam că asta îi face mai uşor de purtat. Aşa mă învăţase tata pe la vreo doisprezece ani, când mersesem împreună pentru prima dată într-un mare magazin de pantofi, prin octombrie.

Oamenii evitau acum să umble pe străzi serile. Le era lehamite de atmosfera de toamnă care te făcea să te simţi la Londra. Septembrie, cu apusurile lui colorate violet, îi îmbiase la lungi preumblări, dar acum  se scursese. Începuseră cursurile şcolilor, facultăţile îşi adunau şi ele studenţii. Toată lumea se aşezase în matca ei de viaţă. Numai eu mă plimbam, pe vremea asta destul de vitregă, asta ca să mă obişnuiesc cu noii mei pantofi. Nici nu prea băgasem de seamă pe unde merg, mă duceau pantofii singuri de parcă ar fi fost fermecaţi.

Pe drumul meu doar luminile felinarelor se simţeau un pic mai calde, restul priveliştii era rece, stins de frig. Picioarele însă le aveam calde în pantofi şi asta îmi dădea o plăcere a mersului pe care vremea de afară nu mi-ar fi putut-o da.

Nu mai circulau decât foarte rar maşini, ferestrele locuinţelor se stingeau pe rând şi eu îmi spuneam că vine de-a binelea noaptea, deşi se întunecase de mult. Se făcuse foarte linişte şi abia paşii mei în pantofii noi se făceau auziţi. Priveam cerul, era destul de senin, doar nori răzleţi îi populau imensitatea, luna nu se vedea, iar crengile mari şi goale ale copacilor se tânguiau spre înalt. Ploaia monotonă se oprise şi lor le era frig fără hainele de frunze. Mie însă îmi veni o poftă teribilă de mers, mă încântau pantofii cei noi şi confortul picioarelor mele în ei.

La început, paşii mei au fost destul de sportivi, grăbiţi şi pantofii trecură cu bine testul. Nici umezeala, nici frigul nu îi obosiseră şi abia după asta mi-am zis că graba era fără nici un rost. Aveam înainte o noapte fără ploaia rece, fără ger şi am lăsat pasul mai moale. Pe trotuar, zgomotul tocurilor mă făceau să mă gândesc la un ceasornic sau la tocurile cui ale doamnelor. Singur în noaptea aceea, doar gândurile mele mai fluturau în plimbare. Înţelesei ritmul paşilor din ticăitul pantofilor. Se sincronizau cu respiraţia mea şi chiar cu bătăile inimii. Mi se părea că mă călăuzesc singuri, fără ca eu să fi dorit aşa ceva. Eram încă surprins, dar dintr-o dată sunetul paşilor mei se multiplică, în aşa fel încât începu să se audă cumva în spatele meu. Nu eram decât eu pe strada asta largă, dar am întors totuşi capul înapoi. Mă temeam că aş fi fost urmărit sau nu ştiu ce impresie ciudată mă facea să aud alături de sunetul paşilor mei, un pic mai în urmă, sunetul ca un ecou al altor paşi. Mergeam la fel de leneş, dar în capul meu parcă se învălmăşeau gândurile altuia. Mă vedeam pe toate drumurile străbătute de-o viaţă, cu diverse încălţări, de la tenişii ieftini pe terenul de tenis din adolescenţă, la pantofii mai scumpi pe care îi încălţasem la o nuntă şi care mă strânseseră îngrozitor.  La bocancii din armată şi la sandalele uşoare de piele pe vremea când mergeam la ştrand, în verile copilăriei. Pe lângă gândurile mele, paşii din urmă se făceau simţiţi în auzul meu de parcă ar fi fost ale unor picioare străine care purtau acele încălţări. Cisme nu purtasem niciodată, nici pantofi scumpi, după ultima modă. Nu îmi plăcuseră, nu voiam să ies în evidenţă cu vârfurile pantofilor ascuţiţi, pe care mi se părea că se vor aşeza toate privirile. Purtasem însă papuci de toate felurile. Mi se dăruiseră câteva perechi cu mult drag, chiar de către cele care purtau  de obicei tocuri înalte, al căror sunet părea că mă urmăreşte acum pe asfalt.

Ajunsesem pe străzi largi şi gândurile şi paşii mei căpătau ceva din lărgimea străzii. Respiraţia mea se rărise de asemenea. Ecouri ciudate şi amintiri parcă ale altuia îmi dădeau târcoale în noaptea care nu mai părea atât de rece. Se luminase şi cerul de nori şi luminiţele stelelor se înteţiseră în lipsa lunii. Mergeam înainte, apoi casele se înălţară mai sus, deveneau tot mai mari şi pe mine începură parcă să mă strângă pantofii, iar în urmă ecourile celorlalţi paşi se auziră mai tare. Mă înfioram şi mă apropiai de zidurile înalte, care parcă se ridicaseră dintr-o dată până la stele. M-am gândit să mă opresc brusc şi apoi să mă întorc înapoi la fel de brusc, să îmi sperii urmăritorii, dar nu îndrăzneam încă. Pantofii aceia se încăpăţânau să mă ducă înainte şi paşii din urmă de asemenea. Mă temeam din ce în ce mai tare, iar în faţa ochilor vedeam acum nălucile unor soldaţi întunecaţi şi purtând bocanci grei şi negri. Îşi purta fiecare arma de metal în mâini şi murmurau în cor un cântec, în ritmul paşilor cadenţaţi. Răpăiau cu tălpile pe caldarâmul străzii, dar între mine şi ei era încă o perdea de noapte, care însă mă înfricoşa. Nu aveam apărare, aşa mă simţeam şi bieţii mei pantofi îşi pierduseră destinaţia în calea acelor soldaţi. Îi simţeam a fi aproape învinşi, dar nu încă.

Atunci mă oprii şi lipsa ritmului paşilor îmi opri parcă şi respiraţiile şi inima. Mă gândeam că în noaptea asta stranie îmi întâlnisem toţi paşii vieţii şi deodată totul se oprise.

Mă oprisem. Muream? Era asta ultima mea noapte, după ce plecasem doar într-o plimbare cu pantofii noi pe ploaie?

Mă odihneam lângă un zid înalt şi pantofii parcă se odihneau şi ei. Un petec de cer se zărea deasupra, mic cât o batistă printre zgârie-norii aceia. Nu mai eram în oraşul meu, simţeam asta, iar oprirea respiraţiei şi a inimii îmi spuneau că nu mai merg, că stau cu adevărat pe loc. Nici urmă de plutonul de soldaţi, nici alte urme de paşi înapoia mea. Mi-am dat seama că oprirea mea îi alungase acolo de unde veniseră. Am privit în urmă şi privirile nu îmi puteau trece ca de un zid de întuneric al nopţii, altfel senine. Vreun alt zgârie-nor, mă gândii. Dar privind apoi înainte, la fel nu puteam vedea prin noapte, nici în stânga şi nici în dreapta. Se stinseseră toate luminile acelor zgârie-nori? Era o pană generală de curent? Cum naiba, că doar pe aici venisem şi felinarele încă mai luminau. Doar batista mică de cer de deasupra capului mă privea senin prin stelele ei. Acolo era singura evadare, iar eu înţelegeam.

Mi-am privit pantofii cei noi şi care îmi dovediseră că au cu adevărat puteri miraculoase. Mă duseseră credincioşi pe drumul pe care numai eu îl puteam străbate şi primiseră în familia lor  toate încălţările vieţii mele. Mai scumpe sau mai ieftine, mai triste sau mai fericite, cu toate felurile de fiinţe omeneşti care le purtaseră şi pe care ei, pantofii, mi le dăruiseră acum. Le eram recunoscător, înţelegeam că sunt ultimii mei pantofi, că paşii urmăritori erau ai fraţilor lor. Şi că nu aveam a mă teme de nici unul dintre urmăritori, pentru că eram doar eu singur în apropierea mea şi în fiecare, apoi zidurile înalte. Nu eram închis, nici blocat, dimpotrivă, abia acum puteam păşi, cu toţi fraţii mei încălţaţi în apropiere. Doar prin ei mă puteam urca spre petecul de cer dintre zgârie-nori şi nu aveam nevoie de aripi pentru asta. Pantofii mei începură să mă ridice încet, vrăjiţi, aşa cum înţelesesem că poate fi doar viaţa. De acolo, de sus, din petecul acela de cer meritat, puteam pleca oricând şi desculţ.

Dimineaţa, când m-am trezit, cerul era senin şi clar, iar octombrie se făcuse deodată aprilie. Mi-am spălat ochii cu apă rece şi din oglindă îmi răspunse chipul unui bătrân. Avea ochii foarte pătrunzători şi părea că îmi spune ceva despre o pereche de pantofi. Iar când m-am dus aproape de uşă, unde îmi las de obicei pantofii, i-am găsit învechiţi şi scorojiţi de parcă mersesem numai cu ei o viaţă întreagă.

De atunci, bătrânul acela mă priveşte în fiecare dimineaţă. Iar mie îmi e tare drag. Are tabieturile lui, luleaua şi tutunul, cafelele amare şi tari, are reumatisme de care face haz. Citeşte foarte mult şi mă pune să-i aduc mereu alte cărţi. Are încă ochi foarte buni, nu poartă ochelari şi vede tot. Dar e un înţelept cu care mă plimb alături mereu. Poartă aceiaşi pantofi cu mine.

(Târgovişte, octombrie 2010)