Octombrie

Mă bucur întotdeauna când plouă. Ploaia nu-mi strică dispoziţia şi nici nu mă scoate din tabieturi. Ploaia curăţeşte, spală câmpurile, le face să rodească. De la abluţiuni până la germinaţie, o consider   întotdeauna binecuvântată. Sunt în stare să stau ceasuri întregi în faţa geamului şi să privesc bulbucii de ploaie prelingându-se pe geam. Dar acum am un motiv în plus să mă bucur de ploaie. Am un scaun pliant, bătrân de vreo treizeci de ani. I s-a rupt stofa în mai multe rânduri dar găsim mereu câte ceva cu care să-l cârpim. Îl scot în curte, îl aşez lângă buturuga pe care sparg lemne de iarnă, în aşa fel încât să-mi pot întinde cât mai comod picioarele pe ea. Perimetrul este delimitat de patru stinghii nu mai înalte de un metru, înfipte în pământ. Îmi aduc cafeaua. O cană de cafea tare, fierbinte, (uneori e atât de tare că-mi provoacă palpitaţii şi iarăşi promit să renunţ!) şi pe care-mi place să o beau înainte de a se răci.

Toarnă cu găleata. Un timp în care nici motanul să nu-l dai afară din casă, cum spune un înţelept proverb. Stau aşa de comod în scaunul meu, mă închipui… sunt liber să mă închipui absolut ce vreau. Simt picăturile de ploaie căzându-mi în cap, pe tot corpul dar nici una nu mă udă.

Să nu credeţi că e vorba de vreo păcălelă sau scrânteală. Intenţionat am omis să vă relatez un amănunt şi anume: am o folie de plastic de vreo doisprezece metri pătraţi, o arunc peste cele patru şipci şi mă bag sub ea. Pur şi simplu.

Înăuntru aerul se încălzeşte aproape instantaneu prin efectul de seră şi nu-mi mai doresc nimic în plus.

Cu bunăvoia Domnului, în curând urmează să împlinesc şaptezeci şi unu de ani dar mă bucur ca un copil.

Şaptezeci şi unu…

Nu voi face filozofie pe această temă atât de bătătorită dar aici mi se pare că s-a strecurat o anume enigmă, o eroare pe care nu reuşesc să o descifrez. Am acelaşi chef de viaţă, de muncă la fel ca la cincizeci de ani. Şi totuşi…

Mă bucur că nu-mi simt anii ca o povară, mă bucur şi mulţumesc Domnului pentru sănătate şi toate celelalte. Dar nu mă simt bătrân. Nu mă menajez cu scrupulozitate numindu-mă vârstnic în loc de bătrân. Mintea zburdă ca un mânz neastâpărat, gândul îmi fuge la toate câte mi le promisesem cu solemnitate ca adolescent şi care nu s-au împlinit.

De multe ori când plouă, aici îmi place să servesc masa şi pentru mine sunt destule două felii de cozonac să zicem şi un pahar de vin.

Oare nu s-ar putea şi dormi sub această folie de plastic?

Câtva timp în urmă am cumpărat buturugi pentru sobă de la un căruţaş local. Le-a descărcat, i-am plătit l-am întrebat din obişinuinţă cum o duce:

– Acum lucrez la pădure. Au nevoie să scoatem cât mai repede buturugile pentru plantaţii noi. Deşi este frig acum în octombrie, lucrez până seara în pădure, mănânc ce am în traistă şi apoi cad de oboseală şi mă culc pe jos acoerit cu o folie de plastic. Mă scol dimineaţa devreme, pun mâna pe cazma, pe târnăcop, pe topor şi dau până când simt că nu mai am suflu.

Locuiesc la marginea satului, curtea noastră este uşor înclinată dar grădina coboară brusc astfel încât paginile câmpului se despletesc şi mă bucur de o perspectivă de o sută optezeci de grade. Sunt în stare să recunosc parcelele după cromatica fiecăreia. Una a fost culeasă, alta arată, de pe alta s-au strâns buruienile şi li s-a dat foc, alături se întinde păşunea, toate mărginite de taluzurile înalte ale canalului colector, vizibile de la distanţă după sălciile crescute aici din abundenţă.

Simt atâta satisfacţie privind acest peisaj frust, încât pe nici un locatar de casă albă nu-l invidiez. Mai degrabă sunt înclinat să-l compătimesc pentru că nici el (mai ales el!) nu face ca mine ce vreau, nu dispune ca mine de propriul timp.

Este cel mai reconfortant mijloc de a-mi încărca bateriile. Când cade seara deschid internetul, mă întreţin cu colegii, cu prietenii şi când simt apropiindu-se oboseala, caut pe creştinortodox o prelegere spirituală cu care m-am obişnuit şi de care nu mă pot lipsi. De la sfinţii Părinţi ai Bisericii, până la părintele Galeriu sau Stăniloaie, de la Ioan Maximovici la Paisie Aghioritul, şi de ce nu de la călugărul Calistrat Chifan la actorul Dan Puric.

Şi îmi este suficient să culeg numai unul sau două mărgăritare de suflet la care să meditez culcându-mă:

– A şti să taci este o virtute mai mare decât a şti să vorbeşti. Sfântul Ambrozie

– Când vom ierta totul, le vom câştiga pe toate. Sfântul Ioan Gură de Aur

O întreagă filozofie de viaţă condensată în numai câteva cuvinte. Doar să întindă omul mâna şi să o culeagă.