O întâmplare

Mă grăbisem să traversez strada prin locul fără zebră şi maşina frânase brusc. Mergeam să-mi plătesc factura de lumină şi ploaia măruntă mă făcu să mă îngrijorez de starea frânelor maşinii. De dincolo de parbriz, posesorul piciorului care apăsase la timp pedala potrivită îmi făcu semn cu o mână de bărbat să trec. Am mulţumit din cap şi am ajuns pe bordura trotuarului, gândind că o mână de dincolo de un geam mi-a îngăduit ceva.

În clipa aceea, clopotul bisericii din apropiere se făcu auzit, aproape copleşitor. Nici nu am băgat de seamă silueta de care  aproape mă ciocnisem.

-N-ai o ţigară, şefu?, îmi rosti un glas hârâit de fumat. Mirosea a băutură şi a ploaie murdară şi eu am făcut un pas înapoi. Mă privea cu doi ochi de un albastru închis, care nu păreau de loc aburiţi de alcool. Am rămas puţin surprins. Ştiam de mult că ochii nu pot fi ascunşi în nici un fel, poate doar de ochelari negri. Când i-am dat ţigara m-am gândit că e ceva special în omul acela. Era îmbrăcat sărăcăcios, cu lucruri vechi, primite poate de pomană. Nu părea să-l deranjeze ploaia rece şi vântul aspru.

-Pentru ţigara asta o să-ţi arăt ceva, spuse. Vino cu mine.

Clopotele băteau aproape asurzitor sub stropii reci de ploaie.

-N-am timp, mă grăbesc să-mi plătesc lumina, i-am răspuns.

-Crezi tu că poţi plăti pentru lumină?, mi-a răspuns cu aceeaşi voce, horcăind de tuse.

Mă apucă de mâneca hainei cu degete cu unghii negre şi îngălbenite de tutun. În treacăt, ţinându-mă încă, se aplecă să ia de pe jos un chiştoc generos de lung, udat de ploaie. Mă privi cu aceiaşi ochi senini şi-mi spuse:

-O să-l usuc eu cumva, pentru zile negre. Hai.

Nu m-am putut opune. L-am urmat, prins de haină, pe străzi vechi şi bătute de  stropii de ploaie rece. Paşii lui erau mari şi mergea cocoşat. Părea să nu aibă o vârstă concretă. Un  vagabond care mă agăţase şi eu întârziam să-mi plătesc lumina fără un motiv serios. Străzile se goliseră de oameni şi de umbrele. Pe una din faţadele cu tencuiala căzută sub ploi şi ani lungi, a deschis o uşa de lemn şi m-a tras înăuntru. O cameră, care fusese probabil o veche prăvălie la stradă, o fereastră ascunsă cu o perdea murdară alături de uşa de intrare. Un pat cu somiera lăsată, o masă goală şi o sobă care părea caldă. Un dulap şi un lighean alături de o cană de  sticlă plină pe jumătate cu apă. Dincolo de uşa sărăcăcioasă se auzeau bătăile îndepărtate ale aceluiaşi clopot.

Lumânarea sfârâi, aprinsă greu de umezeală. Priveam încurcat totul.

-Stai aici, zise. Ia o ţigară şi fumează ca să te usuci. Mâna lui scotoci în buzunar şi scoase un pachet de ţigări scumpe. Mirat, l-aş fi întrebat de unde le are şi de ce culegea chiştoace de pe jos, dar drept răspuns el aşeză chiştocul generos pe o muchie a sobei. Tuşea gros şi îmi spuse că soba lui e caldă întotdeauna.

-Nu poţi plăti lumina, aşa-i?, mă întrebă. Văd mai mult în tine decât crezi, adăugă. Aşa cum mâinile mele sunt galbene de tutun, ale tale poartă urma cuvintelor. Pentru asta şi pentru darul tău, ţigara, am să-ţi arăt ceva. Tuşi din greu, horcăit. N-o fac des şi nici oricui, să ştii.

Ochii lui dobândiseră adâncimi nepătrunse de albastru închis. Simţeam că are să se petreacă ceva deosebit. Am fumat un timp în tăcere ţigările scumpe. Miroseau altfel şi parfumaseră aerul cu umbre albastre. Am văzut într-un colţ un morman mare de cărţi vechi, aşezate de-a valma una peste alta.

-Prostii, spuse omul. Maculatură de doi bani, ar trebui să le vâr pe foc în sobă, dar ea se încăpăţânează să fie mereu caldă. Asta numai când e frig, de parcă ar simţi. Numai cu ea m-am însoţit în ierni îndelungate şi ştie.

Ochii lui, puternici cum rar văzusem, aveau de jur împrejur cearcăne atârnând. Barba nerasă şi cenuşie îi punea într-un fel ciudat în lumină. Mă întrebam ce vrea să-mi arate.

-Dă la o parte toate cărţile alea, spuse, iar eu, ca ascultând un ordin, m-am ridicat şi le-am mutat mai departe de locul lor cu vreo doi metri. În spatele mormanului se afla o uşă. Priveam când uşa, când omul care mă adusese aici. Stinse ţigara într-o scrumieră mare de bronz.

-Va trebui să închizi ochii şi mai ales să nu te temi. Ai încredere în mine, e tot ce te rog.

M-am supus şi am închis ochii. Mâna lui mă împinse înainte pe uşa pe care am auzit-o scârţâind. Păşeam cu oarecare grijă, dar mâna lui mă călăuzea. Nu ştiu de ce aveam încredere în el, aşa cum îmi ceruse. Am mers înainte cu mulţi paşi fără sunete. Un curent uşor de aer îmi mângâia faţa şi nu mai simţeam decât parfumul acelor ţigări care nu miroseau a tutun. Mi se părea că e întuneric.

-Deschide ochii acum, rosti omul şi i-am simţit vocea schimbată.

Eram într-o grădină cu mulţi copaci în floare, se vedea cerul senin şi nici o urmă de nor. Iarba verde şi proaspătă părea din altă lume  şi orizontul se întindea nesfârşit. Am întors uimit capul şi am văzut omul de lângă mine schimbat. Haina lui era lungă şi curată, barba albă îi era pieptănată cu multă grijă, ca şi părul. Ochii îi erau aceiaşi, lipseau doar cearcănele adânci. Obrazul îi părea tânăr şi mâinile, pe care le ţinea una peste alta în dreptul pieptului erau foarte curate. Nu puteam rosti nimic.

-Ai ajuns până aici. Cuvintele pe care le-ai purtat în mâini sunt darul tău. Alcătuiesc fiinţa ta şi nu numai. Mersul tău prin timp se apropie de o altă treaptă şi de aceea m-ai întâlnit. Cu singurătăţile tale încheiate, hai cu mine mai departe. Există o fereastră ascunsă chiar şi aici.

Mă duse cu el în apropierea unui zid de cărămidă roşie, vechi, înalt şi lung atât cât puteam cuprinde cu privirea. Părea un zid între două lumi.

-Aşa şi este, spuse omul. Ai simţuri bune şi iată, am ajuns la fereastră.

Ajunsesem în faţa unei ferestre înalte, ca o tăietură în zid, fără zăbrele. Mă apropiai ca să pot privi, dar omul mă opri.

-Nu încă. Acum te rog să mă priveşti pe mine.

M-am întors şi l-am zărit pe cerşetorul din stradă. Privind atent, chipul şi înfăţişarea lui se schimbau încet. După câtva timp, mă vedeam pe mine. Mă recunoşteam în toate detaliile trupului şi ale hainelor, ba chiar şi în factura de lumină pe care o purtam în buzunar.

-Mai ai un strop de răbdare şi apoi vei putea privi, mă auzii spunându-mi prin celălalt. Sunt cu tine, să n-ai teamă. Mai închide o clipă ochii.

I-am închis. Clipa aceea a fost foarte lungă.

În spatele privirilor mele închise se desfăşurau imagini care îmi arătau o mulţime de oameni coborând, mânaţi din spate de un val imens de apă roşiatică. Erau foarte curajoşi şi păreau să se grăbească. Loalaltă bărbaţi şi femei, cu copii de toate vârstele alături, îmbrăcaţi fiecare altfel. Îi duceau pe unii maşini, pe alţii avioane, dar toţi fugeau sub valul ameninţător din spatele lor.  Se temeau să nu îi ajungă din urmă, dar tocmai valul acela îi făcea să meargă cu hotărâre în coborârea lor. Câţiva dintre ei, cei mai puternici, aflaţi în faţă, purtau arme. Duceau în mâinile lor războiul şi în urma lor veneau toţi ceilalţi. Undeva, înaintea lor, un om se străduia să urce. Îl priveam uimit, păşea greu şi parcă înfrunta un vânt potrivnic. În drumul său, urma să se lovească de zidul uman pe care îl avea înainte. Şi deopotrivă cu valul imens şi roşiatic din urma lor. Urca, iar valul de oameni şi cel de apă se apropiau în mare iuţeală de el. Era singur.

Spaima care mă cuprinse deodată mă făcu să-mi doresc să deschid ochii.

-Nu e nevoie, nu i-ai avut niciodată închişi, decât cu foarte mult timp în urmă, îl auzii pe omul acela rostind. Aceasta ţi-e calea, îi vei întâlni curând pe cei ce coboară. Valul care îi duce sunt lacrima din ochii lui Isus. Merg de mii de ani spre uitare. Ei cred că e bine aşa, sunt siguri că valul acela al lacrimii lui Isus e voia lui Dumnezeu. Uitarea le pare firească. Le e încă necesar astfel şi mult timp vor duce acest val în spate cu credinţa că merg înainte din voia vreunui dumnezeu pe care şi l-au făurit singuri. Tu însă, eşti cel care urcă, clipă de clipă, anotimp după anotimp, viaţă cu viaţă. Vei învinge şi valul lor uman, vei fi spălat de ploile lacrimii lui Isus, care vine asupra lor ca un val de nestăvilit. Mai pe urmă, când toate valurile astea vor fi trecut, ai să simţi că ai ajuns.

-Unde?, l-am întrebat.

-La unghia degetului mic de la piciorul Lui. La temelia crucii.

Simţeam că toate cuvintele pe care le purtasem în mâini,  în atâţia ani, alcătuiseră doar treapta aceasta mică. Numai atât clădisem şi ceea ce urma părea să mă copleşească. Dar mă bucuram că în fiinţa mea sălăşluia acest strop de fiinţă care trebuia să crească, să renască, înviată cumva în sufletul meu.

Aveam inima cât un purice. Căutat îndelung prin singurătăţi, prin cuvinte, prin mine, făurisem un fel de maestru, ajutorul meu, întruchipat în acest bătrân. Începeam să înţeleg că pentru fiecare om singur nu e decât un singur Isus. Puţin câte puţin, învăţam ce înseamnă măreţia iertării şi cât de lung şi greu e drumul unei singure lacrimi. Înţelegeam că veşnicia nu poate avea decât dimensiunea lui Isus, iar asta pentru că eram şi eu numai un om. Dar ceilalţi, cei mulţi, duşi de val spre uitare?

-Îşi vor urma drumul lor, îmi răspunse bătrânul. Aşa este scris în ceruri. Dar tu, împreună cu cei ce te vor ajuta, aveţi de spălat mâinile care au bătut cuiele singurei cruci însângerate. Aşa e hărăzit şi atunci clopotele bisericilor vor fi amuţit. Va răsuna numai muzica tăcerii şi lacrimile se vor fi oprit demult din cădere. Pentru tine, cuvintele sunt folositoare şi ştii asta. Arată-le şi arată-te, împotriva valului. Unii vor şti, alături de tine, când vă veţi întâlni. Îţi sunt încrucişări destinate.

Vocea omului se stinse. Rămase numai ecoul, plutind în aerul grădinii prin care mă purtase. Nu ştiu dacă am deschis ochii sau aşa mi s-a părut. Văzusem, ascultasem, înţelesesem. Urma doar să păşesc pe drumul meu, pe trotuarul celălalt, în drumul plăţii pentru factura de lumină.