Nedreptatea

Soarele iute al verii arsese iarba de pe izlaz, iar văcarii lăsaseră animalele acasă demult. Nu mai aveau ce să mănânce şi ştiind că stăpânii le aşteaptă cu buruiană şi frunze de sfeclă în iesle, puneau cozile pe spinare şi fugeau. […]

Soarele iute al verii arsese iarba de pe izlaz, iar văcarii lăsaseră animalele acasă demult. Nu mai aveau ce să mănânce şi ştiind că stăpânii le aşteaptă cu buruiană şi frunze de sfeclă în iesle, puneau cozile pe spinare şi fugeau. Cele mai rele intrau în porumb, se umflau de lucernă, alergau după mere pădureţe. Sătuli de ceartă şi de alergătură, văcarii au depus armele şi au plecat. La începutul lui septembrie, fiecare îşi ducea vitele pe fâneaţa de rezervă, le adăpa la râu, le plimba să facă lapte.

De un ceas merg prin pădurea străbătută în lung şi-n lat, cu vaca bătrână de lanţ, iar viţeaua se ţine după noi, ascultătoare. Trecem peste podeţe din lemn, iar eu închid ochii, rugându-mă să nu se rupă scândurile şi să ne trezim în apa rece sau în nămol. O căţeluşă neagră, cu pete albe pe bot se ia după noi. O alung. Fuge puţin mai în colo, dar se ţine ca scaiul de mine şi de vaci. Soarele scapătă roşu pe după dealuri. Umbrele se alungesc, vietăţile se retrag spre adăposturi. Trebuie să ajung acasă, animalele sunt sătule, pe vacă o înţeapă laptele şi aşteaptă să fie mulsă. Viţeluşa zăreşte otavă într-o livadă de pruni şi se abate de la potecă. Nu mă ascultă de loc, iar prunele groase care alcătuiesc bălţi brumării prin iarba verde, reprezintă un adevărat pericol. Mă aflu într-o mare încurcătură. Deodată, animalul străin îmi vine în ajutor. Aleargă după viţea lătrând, o oboseşte, apoi o aduce la cărarea ce ne conduce spre casă şi o supraveghează atent.

–         Ce căţeluşă deşteaptă eşti!

Ea dă din coadă şi aşteaptă promisiuni mai substanţiale. Drumul e lung, dar nu se opreşte, şi-a luat rolul în serios, iar casele răsar sub vălul înserării. Deschid portiţa care scârţâie, iar ea intră veselă în curte, strecurându-se printre vaci. M-am aşteptat să rămână la uşa grajdului, dar a urmat şi aici vitele, astfel că a trebuit să o scot în braţe afară. A muncit şi merită să mănânce. Savurează hrana, privindu-mă în ochi. Nu este cazul să o leg, va rămâne câteva ore la noi, apoi va pleca. Poate adoră statutul de câine vagabond, fără îndatoriri şi responsabilităţi, fără lanţ în jurul gâtului. Ea nu gândeşte ca mine. O toamnă întreagă m-a urmat prin poieni, întorcând vacile când se îndepărtau, ca eu să nu obosesc. Ar fi nedrept să nu petreacă iarna cu noi. Am adoptat-o. Am instalat-o într-un coteţ de lemn, căptuşit cu paie şi fân. I-am pus şi lanţ ziua, să nu muşte musafirii, dar noaptea e liberă. În semn de recunoştinţă nu părăseşte curtea. Ne păzeşte pe scările de piatră, deşi ar putea să se adăpostească într-o magazie.

Iarna a trecut ca o părere. O iau după mine când mă duc după mâţişori galbeni şi flori de corn, să-mi împodobesc odaia, sau când adun seva de mesteacăn de la ulcelele de pământ aşezate la tulpinile arborilor. Ea îmi oferă sentimentul siguranţei, ştiu că dacă m-ar ataca cineva nu ar fugi, ci şi-ar da viaţa să mă apere pe mine! Primăvara triumfă. În curte apar puişori de aur. Ea are răni în jurul gâtului de la lanţ, de aceea o lăsăm liberă. Într-o zi mama o găseşte cu o găină moartă lângă o căpiţă de fân.

–         Căţeaua pe care ai adus-o tu mănâncă găini! Am bătut-o, să ştii! Eu nu cresc găinile pentru ea!

Mă duc să verific reclamaţia. Ţine găina strâns între gheare, muşcând lacom din carne şi pene. Sunt dezamăgită. O lovesc cu băţul. Îmi pare rău mai mult că avusesem încredere în ea, o ţinusem toată iarna, iar ea făcea prăpăd…Prin grădini, mulţi câini vagabonzi, care nu au nici un rost, ar preţui un stăpân! Din 20 de pui, au pierit cinci.

–         Dacă nu o ducem, ne omoară toţi puişorii!

O urcăm într-o maşină. Nu plâng, am ţinut mult la ea, dar de ce este atât de nerecunoscătoare? O vor duce la şase kilometrii de casă. Treburile primăverii, aratul, semănatul, curăţatul poienilor ne ţin în priză. Zilele zboară. A trecut deja o săptămână de când nu mai avem câine în curte, nimeni nu mai pomeneşte de ea. Curăţăm poiana de pe vale. Am adunat crengile uscate de prun şi am făcut un foc imens. Flăcările dansează în vântul vesel de primăvară. Coacem cartofi pe jăratic şi facem cafea într-un ibric afumat. Veselă, mişcându-şi ritmic coada neagră vine după noi la poiană. S-a întors. Ne mirăm îndelung de isteţimea ei, îi dăm cartofi copţi şi o mângâiem.

– Să nu mai mănânci pui şi găini!

Ea pare că a înţeles, răspunzându-ne prin lătrat:

–         Nu mai fac! Mi-a fost atât de dor de voi!

Verdele crud al primăverii se maturizează, puful puişorilor este înlocuit de fulgi.

–         Mi-au dispărut două găini, ne spune vecinul. Numai javra voastră e vinovată! De ce n-o trimiteţi la munte, că nu mai vine ea înapoi de-acolo!

Mă duc la ea şi o cert:

–         Am crezut că te-ai cuminţit! E bine că vei ajunge în munte acum?

Mă priveşte cu ochi miraţi, căprui, dă din coadă, fără urmă de duşmănie. În zori, urcă turmele pe crestele încă înzăpezite ale munţilor. Pe ea o leagă de inima căruţei, o pedepsesc fiindcă a mâncat pui şi găini. Cu eforturi considerabile, se ţine de cai, altfel va fi spânzurată în câteva clipe, murind instantaneu. Viaţa este atât de aspră,dar ea vrea cu orice preţ să trăiască. Trebuie să se întoarcă acasă, la ai ei. Se loveşte de pietre, picioarele-i sunt pline de răni. Îi este sete, caii sunt adăpaţi, ei nu-i dă nimeni să bea. I s-a uscat cerul gurii, blana neagră atrage tot soarele. O doare capul, întreg trupul a devenit o rană. Au trecut prin trei sate, casele au rămas în urmă, muntele se arată în toată splendoarea. Sunt zeci de kilometrii până acasă, drumul întoarcerii îl va parcurge în luni întregi…

De când a plecat e linişte. Puii umblă în voie prin bătătură, găinile ciugulesc iarba din curte. Vecinul strigă la gard:

–         Duceţi javra undeva, că mi-a mâncat iar o găină şi doi pui!

–         Vino să vezi că nu mai este în curte. Am trimis-o de dimineaţă la munte. Înseamnă că altcineva mănâncă pui!

–         Să ştii că am să pun o cursă în grădină. Cine o pica în ea, noroc bun!

El ameninţă şi înjură, noi dezbatem soarta nefericită a căţeluşei:

–         A fost nevinovată, amărâta! Şi este slabă şi bătrână. Numai să n-o mănânce vreun lup…Câinii care umblă vagabonzi au omorât păsările, iar noi am dat vina pe ea.

Sentimentul de vinovăţie, oricât de intens ar fi, nu corectează o nedreptate. Vara trece ca un vis frumos, ploile toamnei nu se mai opresc. Fulgerele despică întunericul, pe acoperiş scârţâie crengile mărului tămâios. De la straşină se aude un scâncet de copil. Ieşim să vedem cine are nevoie de ajutor. Este ea. S-a întors şi zace pe prag. O analizăm cu o lanternă; pe spate are răni purulente, în jurul gâtului o rosătură roşie. I se văd coastele, dar ne priveşte în ochi şi dă din coadă. Se bucură că ne vede. În cursa vecinului s-a prins un câine alb care mânca pui, găini, raţe şi curcani. Fusese pedepsită pe nedrept, în locul lui! O îngrijim cu dragoste, iar ea luptă cu toată puterea pentru viaţă.

A mai trăit patru ani şi nu ne-a făcut niciodată vreun reproş, iar noi nu am mai suspectat-o de crimă! Uneori suntem cumplit de nedrepţi cu animalele!