Necunoscutul

Editura începuse să lâncezească din pricina verii şi a vacanţelor. Didi P. nu avea mare lucru de făcut. Stătea la biroul său şi răsfoia pe îndelete ziarul care nu îi putea dărui nimic nou, mai ales că se simţea foarte singur. Mai singur chiar decât cel singur, pentru că i se părea că îl părăsiseră toţi cei dragi. Cine e oare mai singur, cel ce alege să fie singur sau cel părăsit? Toţi cei dragi doar pentru asta sunt lângă tine, pentru ca atunci când te părăsesc să devii mai singur decât cel singur? Şi mai ales de ce să te părăsească? Pentru simplul fapt că trăieşti? Aceste multe întrebări nu îşi găseau răspuns, ca şi cum ar fi fost adresate nimănui. Aşa se gândea Didi P. şi avea deja impresia că nu mai există pentru el un înger păzitor, aşa cum îl învăţaseră în copilărie. Se frecă la ochi, se simţea obosit şi ziarul căzu pe birou, lângă computer, deschis la rubrica de anunţuri diverse. Deschizând ochii, lui Didi îi veni o idee. Anunţul pe care îl privi oferea serviciile unui detectiv particular, serios şi discret, după cum putea citi. Să scriu omului ăstuia, se gândi, să-i ofer o misiune nouă. Viaţa mea.

Stimate domn, vă ofer o misiune destul de greu de înţeles, dar care nu presupune nimic altceva decât seriozitate, discreţie şi ceva timp. Ceea ce doresc, nici mai mult, nici mai puţin, este să îmi supravegheaţi existenţa, de departe, în toate aspectele şi componentele ei, mă refer la timpul pe care îl petrec atunci când nu dorm. Deşi, ca o glumă, nu mi-ar displăcea să mă ştiu supravegheat şi în somn. O singură condiţie, deosebit de importantă pentru mine: să nu vă faceţi cunoscută identitatea, chipul, niciodată. Insist: niciodată, în nici un fel de împrejurare, oricât de gravă sau deosebită ar putea fi. Comunicaţi-mi doar un raport lunar detaliat, iar plata pentru serviciile prestate o voi face conform unui contract pe care îl voi primi de la dv. Consideraţi acest contract ca având o durată nedefinită, mai exact pe durata întregii mele existenţe. Vă asigur, la rândul meu, de discreţie totală şi de păstrarea confidenţialităţii rapoartelor dv. Încă ceva: mă încred pe deplin în corectitudinea dv. Sper să nu îmi fie înşelată, este unul din motivele care mă fac să vă scriu. Al dv., Didi P.

P.S. Mă veţi recunoaşte printre cei care părăsesc editura la sfârşitul zilei. Întotdeauna ies de acolo ultimul.

Data: zece iulie.

La ora prânzului, scrisoarea era deja la poştă.

Din ziua aceea, viaţa lui Didi P. căpătă un alt sens, deosebit. Avea o preocupare, dincolo de sarcinile editorului său, care îi ţinu trează atenţia mult mai mult decât senzaţia de părăsire, de abandonare. Începu să-şi supravegheze foarte atent viaţa, fiecare gest, vorbă şi faptă, dar lucrul acesta îl obosi în aşa măsură încât după câteva zile se lăsă păgubaş, la fel de îmbufnat ca un copil. În schimb, după aceste prime zile, îi dispăru încetul cu încetul sentimentul de înstrăinare de sine, apărut parcă din căldura verii, înainte de a trimite scrisoarea. Primise de la acel detectiv un răspuns scurt: OK, de acord, contul meu este… iar suma de plată vă va fi comunicată după prima lună a contractului. Condiţia dv. este acceptată.

Aşadar, de acum înainte voi avea un însoţitor permanent. Nevăzut. Necunoscut. Va trebui să am mai multă grijă de viaţa mea, se gândea Didi P., încă amintindu-şi starea de oboseală pricinuită de această nouă grijă. Fie ce-o fi, acum nu mai pot da înapoi, îşi spuse atunci. Serile, după terminarea treburilor de la editură, Didi se plimba prin parcul oraşului, citind pe băncile din umbra teilor cărţile pe care le primea. Apoi lua masa la un restaurant, fuma câteva ţigări la o ceaşcă de cafea pe terasa restaurantului şi se îndrepta, apăsat cumva de aceste activităţi semi-libere, spre camera lui de odihnă. Ştia că nimeni nu îi poate pătrunde gândurile, visele şi tainiţele sufletului, pentru că în general Didi P. era foarte discret şi tăcut. Nu deranja ambianţa şi pe cei din editură, îşi vedea liniştit de ceea ce avea de făcut şi de obicei făcea bine. Scriitorii îl căutau adesea spre a-i lăuda recenziile şi Didi le mulţumea la rândul lui. Era una din puţinele lui bucurii, pe care reuşea să le culeagă din cenuşiul rutinei zilnice. Şi totuşi, Didi P. nu avea nimic de ascuns. Ca orice om, respecta bunul simţ al comunicării, al celorlalţi, aşa cum se simţea şi el respectat. Observa adesea măştile şi teatrul jucat de cei din jur, dar le acorda încrederea lui totală, cu riscul unor dezamăgiri care se repetau din ce în ce mai des. De aceea, în ziua scrisorii către necunoscutul său însoţitor, se simţea foarte singur. Lipsea ceva, dar Didi ştia că ceea ce lipsea era tocmai masca lui.

La o lună după scrisoarea lui, Didi primi întâiul raport al însoţitorului său, împreună cu un calcul al tuturor cheltuielilor. Raportul, părând a fi alcătuit de un profesionist al poliţiei, era uimitor de detaliat. Descompunea până la secunde timpul lui Didi, cu gesturi şi acţiuni care îi scăpaseră până şi lui. Precis, exact, orele activităţii lui, ale vieţii lui, erau consemnate cu sfinţenie în filele bătute la maşină. Asta îl contrarie mult pe Didi. Ochi ce nu aveau chip şi făptură îl puteau privi, aşa cum nu mai fusese văzut de nimeni. Aşa cum doar odată, de mult, după o ceartă cumplită, se arătase iubitei lui în pielea goală, cu braţele întinse lateral, deschis asupra poveştii pe care o purta în el, fără nici o urmă de veşmânt şi despuiat de orice ar fi putut părea o mască. Fusese de neînţeles pentru Didi P. respingerea iubitei lui. Necrezută îi era sinceritatea şi senzaţia de părăsire începuse încă de atunci. Ochii iubitei lui deveniseră reci, tăioşi, iar de pe buzele ei se făceau auzite din ce în ce mai des cuvinte precum nu, niciodată, nimic, noi nu, adio. De atunci ştia că întâlnise în cale vorbele pe care iubita lui nu le încărcase cu trăirea gândurilor ei. Îl păcăliseră, el crezuse, aşa cum îi credea pe toţi ca un mare naiv. Didi însă nu putea face altfel, ar fi căzut în capcana nesfârşitelor bănuieli, nu dintre cele mai frumoase, iar lucrul acesta i se părea imposibil. Ar fi fost ca şi cum ar fi acceptat jocul cu măşti pe care îl jucau toţi. După asta, Didi P. cunoscuse întrebări noi şi destul de chinuitoare pentru firea lui. Era părăsit acum, trist pentru că vedea că sinceritatea poate fi pedepsită. Rămăsese cu gustul amar al batjocurii pentru numele lui, nume de starletă, cum îi spusese. Însă numele lui era binecunoscut printre scriitori şi era chiar simpatizat pentru el. De data asta, ţinând în mâini raportul necunoscutului, Didi P. nu se simţea părăsit, ci definit aşa cum nu s-ar fi aşteptat, de fiecare gest al său, clipă de clipă. Se gândi că în felul acesta va putea găsi răspunsuri la întrebările adresate de el numănui. Ori poate chiar lui însuşi, însă nu era pe deplin convins că aşa este. Lipseau fotografiile, dar secundele minuţios cronometrate îl ajutau să-şi amintească totul. Asta era, deci, viaţa lui Didi P., expusă în toate fazele ei, ca fazele lunii care trecuse de la data primei lui scrisori.

A doua zi, Didi viră suma de plată în contul necunoscutului, dar din clipa aceea începu să încerce să-l ghicească. Nu avea chip, aşa cum îi ceruse chiar el, iar Didi se surprinse că se uită cu mai multă atenţie la cei din jur. Ar putea fi acela, sau celălalt, ar fi putut fi oricare din ei, bănuindu-l a fi fost un bărbat. Se strădui multă vreme să ţină sub control curiozitatea asta pe care nu o aşteptase. Nu conta, de fapt. El, necunoscutul, se dovedise foarte conştiincios după prima lună. Abia atunci Didi P. îşi dori să se ascundă, fără a şti însă prea bine de ce.

Cu timpul, Didi se simţi apăsat de prezenţa acestui individ. Părând a se infiltra nevăzut în gândurile sale, în vise, Didi avea senzaţia prezenţei unui diavol în loc de aceea a unui înger. Însă chiar el, Didi P., îşi dorise supravegherea asta. Nu mai avusese probabil nici o fărâmă de încredere în el atunci, îşi amintea din nou senzaţia de părăsire, dar acum, dimpotrivă, era însoţit. Înţelegea că teama lui e puţin absurdă, dar punea asta pe seama nevăzutului, pe care nu îl înţelegea aşa cum putea fi el înţeles. E doar un om care îşi câştigă existenţa astfel, se gândi. De vreme ce eu l-am ales, nu poate fi nici înger, dar nici diavol, ci numai un om.

Într-o seară, Didi P. se duse la un concert al Orchestrei medicilor din oraş. Mai fusese şi în anii trecuţi, îi plăceau doctorii cu viori, clarinete şi cu toate celelalte instrumente ale orchestrei. Erau foarte uniţi, ca un organism sănătos, poate că de aceea erau cu toţii medici. Programul cuprindea un concert de pian de Mozart şi apoi Anotimpurile de Vivaldi. Interpreta de la pian era o doctoriţă din Spania, o invitată deosebită, pe care Didi aproape că o recunoscu. Semăna uimitor cu iubita căreia el i se arătase gol-goluţ, dar în seara aceea avea altă grijă. Cânta cu multă pasiune din partitura de pe pian. Mozart însuşi părea că e acolo, văzut de ochi omeneşti doar prin repetarea unor gesturi desprinse de pe clapele altui pian, cu două sute de ani mai devreme. Semnele muzicii, codul tainic al gesturilor alcătuit pe cele cinci linii ale partiturii, traversau timpul ca un pod, iar Didi nu reuşi să se desprindă din vraja mâinilor solistei, nervoase şi vii în unduirile muzicii. Erau izbitor de asemănătoare cu mâinile ei, mici şi puternice, obişnuite cu multe treburi mărunte şi casnice. Era acolo şi nu era, avea impresia că e dus de mâinile ei într-un spaţiu şi o vreme cunoscute numai de ei doi şi de Mozart, aflat acolo asemenea unui paj care se amuză. Ochii lui Didi se umeziră şi în clipa când concertul se încheie, ropotele de aplauze îi aduseră aminte că era, ca întotdeauna în ultima vreme, însoţit. Avea o vagă senzaţie că se apropie de el un răspuns. Se uită spre cei din jur, spectatorii încă aplaudau şi el căuta priviri care să fie aţintite asupra lui, ar fi înţeles aşa cine este necunoscutul. Nu îl privea nimeni, nici măcar pianista cu chip cunoscut, iar Didi simţi din nou asupra lui aripile părăsirii. Plecă, singur cum venise, deşi era sigur că nu e singur.

Mozart, marele maestru, medicul, i se păru că aude. Apoi îşi ascultă numai paşii pe caldarâm şi se simţi deodată foarte liber.

Ocoli mult pe străzi până la camera lui, sub umbrela de pe marginile căreia picurau stropi. Parcă fără voie, căutase locuri pustii, cu puţini  trecători, cu slaba speranţa a unei întâlniri care nu se produse. Se surprinse cum avea nevoie dintr-o dată de necunoscutul lui personal, care nu se lăsa descoperit, aşa cum ceruse el însuşi. Auzea încă acordurile anotimpurilor şi atunci imagină o scăpare. Ştiind că nu-l va putea găsi orice ar face, îşi dori să nu mai fie găsit nici el. Va lua o maşină, un taxi şi va pleca departe, brusc. Cu siguranţă că va scăpa, dar se gândi că şi celălalt ar fi putut să ia o maşină şi să-l urmărească, la fel ca în filmele poliţiste. Gândind astfel, se întristă. Sau, de pildă, se va deghiza în femeie sau în cerşetor. Ideile astea îl făcură să zâmbească şi lacrimile din ochii lui, din timpul concertului, se liniştiră. Vivaldi îi străbătuse fiinţa cu armonie şi anotimpurile se revărsaseră blând în inima lui. Toate astea se petreceau numai din pricina acestui necunoscut? Îl putea înţelege într-atât încât să îi îngăduie a-i rescrie existenţa, viaţa, în rapoartele lui teribil de serioase?

Didi P. se urcă repede într-un taxi şi-i ceru şoferului să facă un lung ocol prin oraş. Privi cu o îngrijorare crescândă în urma maşinii, dar dincolo de geamul udat de picăturile ploii nu zări decât sclipiri de faruri care aproape îl orbiră. Nu putea vedea, era noapte, nu putea să scape. În urma lor, pe stradă, doar întunericul şi ploaia rece de toamnă. Ploaia asta vine din sud, auzi vocea necunoscutului, neînţelegând ce dorea de fapt să spună. Se gândi la vara toridă, atunci când nu avea decât întrebări goale şi amare, dar în momentul acela simţi schimbarea din el însuşi şi înţelese că era un prim răspuns. Prins în mica maşină, Didi înţelese capcana pe care şi-o întinsese singur. Necunoscutul căpătase voce în el însuşi.

Trecuseră patru luni şi imaginea următorului raport al necunoscutului îl umplea de o teamă adâncă. Aştepta să i se dezvăluie din nou gesturile pe care le făcuse, clipă de clipă, ca şi cum pe toate le-ar fi făcut altul, nu el. Îl ajuta oare în felul acesta să afle cine este, ce vede celălalt, cum îl realcătuieşte din gesturi, numai prin simpla vedere, rămânând mereu necunoscut? Da, îi răspundea o altă voce a necunoscutului. În faţa acelui om nu ar fi fost nevoie să stea dezbrăcat, avusese curajul inconştient de a se fi lăsat văzut aşa cum era de obicei. Rapoartele primite îl uimeau uneori, dar în rândurile scrise la maşina aceea impersonală era doar el, mai singur chiar decât cel singur. Îşi găsi somnul atât de greu în noaptea aceea încât aproape că se simţea supravegheat şi în timp ce dormea. Nu visă nimic, dar începând din luna aceea Didi încetă plăţile, dorind a întrerupe firul nevăzut care se încolăcea în jurul existenţei sale.

Îşi dădea seama cu surprindere că şi necunoscutul ar fi putut deveni dependent de el.

În decembrie, Didi P. îşi lăsă mustaţă şi se mută în alt oraş, din sudul ţării, unde editura deschisese o nouă filială. Ştia prea bine că fuge, că vrea să scape, dar în ziua de zece decembrie poştaşul îi aduse acasă raportul cunoscut. Uitase de el în primele zile în noul oraş, pentru că locul îi trezise gânduri şi amintiri vechi şi noi. Poştaşul îl găsise şi acolo, fără altă vină decât aceea de a aduce scrisoarea pe care Didi P. nu dorea s-o primească. Raportul cuprindea detaliile mutării, chiar şi durata călătoriei şi numărul valizelor, întâlnirile avute în cele câteva zile, fără să spună nici un cuvânt despre plata neefectuată de două luni. Ploaia asta vine din sud. Didi tresări.

Înţelese că totul continua ca înainte, ca şi cum necunoscutul nu ar mai fi avut nevoie de bani, ca şi cum nu mai era doar un om care îşi câştiga astfel existenţa. Un alt „Big Brother”, iarăşi? Dar era cel pe care îl angajase tocmai el. Se gândi să se adreseze poliţiei, dar cu siguranţă că ar fi fost ridicol, deşi păstra rapoartele lunare ca singură probă a existenţei acelui necunoscut supraveghetor. De fapt, ca singura probă a existenţei lui, înţelese Didi.

Ce s-ar fi putut întâmpla? Ar fi putut cere băncii să-i spună cine este titularul contului în care efectua plăţile, dar ştia bine cum vine treaba cu secretul bancar. Dacă înceta plăţile, exista riscul ca necunoscutul să-şi ceară drepturile retroactiv, pentru activitatea lui, care trebuia plătită, pe toată durata contractului. Îşi aminti că era un contract care ţinea cât viaţa lui. Şi, dintr-o dată, simţi că tot ceea ce nu putuse suporta era numai gândul părăsirii, părăsirea oamenilor şi a îngerului său păzitor. Acum trăia contrariul. Didi pricepu că de fapt îngerii sunt oamenii din apropiere, iar din clipa aceea avu grijă să nu mai fie niciodată singur. Învăţase, îl învăţase necunoscutul, cu o voce fără trup. I se părea că s-au întors înapoi, la el, toţi cei care îl părăsiseră, din vreun motiv sau altul, iar el îi primi ca pe fiii rătăcitori. Dispăruseră întrebările adresate nimănui ca şi cum primiseră toate răspuns. Pentru schimbarea asta îi era dator necunoscutului. Da, asta cam aşa e,  răspundea vocea. Se apropia de oricine îi părea cunoscut, fie de prieteni, fie de rudele îndepărtate care îl uitaseră şi pe care le regăsise în oraş. Călătorea mult şi nu se mai lăsa pătruns de senzaţia apăsătoare de supraveghere a necunoscutului. La urma urmei, cu timpul, se obişnuise. Totul i se părea a fi un alt început interior. Devenea deja altfel, simţind folosul acestui lucru. Se elibera şi după aceste câteva luni se felicită pentru ideea lui din vară. Lucrul la editură îl desăvârşea, ca şi cum ar fi atins în cronicile lui ceva nevăzut la prima lectură a cărţilor.

În ianuarie, Didi reluă plăţile în contul necunoscutului, adăugând un bonus, deşi trecuseră toate sărbătorile. Încă îl simţea pe acel necunoscut a fi doar un om, cu toate cele omeneşti, în ciuda rigurozităţii rapoartelor. Cine ar fi putut să scrie istoria lunilor şi anilor vieţii lui dacă nu un om care îl cunoştea pe el, pe Didi P., asemenea unui înger păzitor? De atunci, în fiecare om întâlnit, Didi P. îl vedea pe necunoscutul său personal. Ar fi putut să fie oricare din ei. Îşi deschisese singur capcana propriei lui condiţii. Didi ştia că va fi întotdeauna, pentru tot restul vieţii sale, însoţit de necunoscutul pe care îl inventase chiar el. De teamă că l-ar fi putut face vizibil nici măcar nu îi născoci un nume.