Monolog

Există mereu unele lucruri care nu trebuie zise, lucruri care trebuie ascunse adânc, care să nu fie cunoscute de nimeni. Mă întreb, oare îmi fac bine sau rău când le împărtăşesc sau îmi semnez la nesfârşit propria-mi sentinţa ?

De unde ştiu că am dreptul să fiu nefericita sau dacă durerea mea e chiar durere ? Dar numai eu ştiu cum storc secundă de secundă balsamul ei şi mă scufund în agonia, care nu, nu e dulce…Da, sunt masochistă. Îmi crestez mereu suferinţa tocmai ca să mă asigur că îi simt din plin gustul…şi acum nu mai pot renunţa la ea. E ca un drog care-mi anihilează dorinţa şi mă obligă să trec peste raţiune. Şi totuşi de unde acea plăcere care mă face să caut mereu noi motive să mă duc la sursa ei, să o gust şi să o simt în toate modurile placute? De ce fac asta deşi sunt atât de obosită?

Nu are rost să mă obosesc ascultându-mă, să mă întreb de ce scriu. Pur si simplu, neantul, în care mă cuprinde ceaţa acestei lumi, mă face să-mi doresc să-mi spăl ochii cu mâinile murdare. Nu este, nu poate fi nimic mai rau decât momentul în care hoiturile din mine au început să putrezească şi să ofere mirosul morţii altora. Iar mirosul nu era doar al lor, ci şi al himerelor care profanează bordelul din mine. Nu ai cum să treci neinfectat, să nu banuieşti măcar, că totul ascunde mult mai mult. Totuşi, uneori măştile aruncate jos sunt atât de uşor ocolite.Câtă scârbă pentru omul nefericit şi pentru universul lui !

Paradoxal, el este acuzat pentru umbrele pe care le poartă, dar în fapt, a scăpat deja din propria minciună şi din lupta cu absurdul. Din privirile lui cad ruine , dar nu vor şti dacă ruina este ramăşiţa unei măreţii sau reconstruirea unei identităţi . Dar ochii, de ce nu mint niciodată? De ce chiar cele mai ruşinoase şi reale gânduri se oglindesc în ei? Ce rost are să vedem ce ne oferă alţii, din moment ce, pentru a vedea înauntrul nostru, avem ochii minţii?