Metamorfoze

 Valea cactuşilor…

E un miros greu, încins, de cactuşi intraţi în putrefacţie-coloniile de cactuşi din văile acestea pustii-le simt mirosul până şi în gură, până şi sub piele…
Numai vulturii mai ajung câteodată pe-aici, cu ochiul lor rotitor, să vadă dacă mai mişcă ceva de la ultima ne-mişcare.

Mişc eu! voiam să strig, dar s-a pierdut în zborul lin şi eu am închis ochii.
Aveam buzele sărate şi gura uscată când m-am întins acolo, pe pietrele mărunte şi colţuroase ca nişte muguri de spini.

Valea cactuşilor…
Valea cactuşilor fără rădăcini, cactuşi umblători, colonii…

Bătea clopotul, l-am auzit! Clopotul din turla bisericii care bate în fiecare zi, dong, dong… Venise momentul să fug, „ya es la hora”!
Era o plajă sălbatică acolo unde am coborât. Jivinele lumilor îndepărtate ajunseseră înaintea mea, umblau dezlegate, cineva le dăduse drumul fără să mă întrebe. Oricum, acelaşi lucru l-aş fi făcut şi eu, cu ele, le-aş fi redat libertatea pe care o aveau prin „facere”.

„Ce nebunie! Iţi dai seama la ce te expui?”. Nu ştiu cine mă întrebase pentru că nu le dădusem şi „libertatea cuvântului”, aşa că nu am răspuns. De fapt, nici nu ştiam exact la ce m-aş fi expus. Nimeni nu ştia.

Dar mă simţeam bine aşa, cu toate jivinele forfotind printre ierburile sălbatice, acolo, pe malul acelei mări. Sarpele Evei deja îmi spunea ceva la ureche, „altceva”, cu înţelesul ascuns dincolo de cuvinte pentru că îi pierise „graiul biblic”. Dar şi aşa, tot am înţeles!

Oricum, nu trebuia să spun nimănui. Cui să spun?

Mi-ar fi plăcut să înot dar jivinele mă ţineau pe loc când şarpele a plect sâsâind îndreptându-se spre tunelul lui, „tunelul timpului”… Unele îmi adulmecau respiraţia caldă, cu miros de cactuşi în puterfacţie şi apoi plecau: „nu miroase a bine!”

Altele mă priveau halucinant drept în ochi, să poată vedea exact de unde vin şi nu le plăcea (ce vedeau), sau poate nu înţelegeau.

Dar eu aş fi vrut să înot în marea aceea limpede, sub năvoadele albe, vii, ţesute în văzduh de pescăruşii înfometaţi. Marea mărilor pustii, ca un ochi abisal.

Ochiul înţeleptului!

De ce nu sunt un peşte, m-am gândit! Un peşte bun, viu, adică bun de mâncat! Hrana pescăruşilor flămânzi! Cum aş fi vrut să le simt ciocurile disperate smulgând carnea vie de pe spate! De pe spatele fără solzi, pentru că nu aş fi fost un peşte oarecare, asta e clar!

M-aş fi bucurat să fac un bine!

Dar, degeaba! Pielea mi se înverzise şi limba mi se umflase cu ţepi cu tot!

Iar vulturul, pentru că l-am recunoscut, s-a mirat (când m-a văzut!):
– Hm! Un cactus mai mult! Un cactus în formă de peşte!