În seara aceea ploaia cădea cu furie, dar lui nici nu-i păsa. Se simţea prins într-un joc straniu de-a Dumnezeu şi ideea de a o ucide îl lovi cu un impact major, la ultimul nivel al imaginaţiei umane. Motivul pentru care urma să se întâmple era evident, dar modul era un şoc surpriză chiar şi pentru el.
Viaţa lui Martin era anostă şi foarte plictisitoare dar visul care se tot repeta de cinci nopţi, ii captase atenţia şi acum spera, din tot sufletul, la o schimbare radicală.
Cătrobăind prin dulapul de haine al răposatei lui soţii, Martin se lovi de mai multe întrebări domestice şi parcă peticul de linişte din mintea lui se dărâma ca un zid de nisip.
O privire aruncată unei fotografii vechi, îi reîmprospătă forţele şi putu, în cele din urmă, să aleagă una dintre zecile de rochii atârnate pe umeraşe.
Îndesă rochia roşie într-o pungă de plastic, cu ochii plini de speranţă şi mintea plină de întrebări. Simţi o undă de compătimire, milă şi ură, centrată pe propria-i persoană şi faţa îşi schimbă brusc culoarea. Prin faţa ochilor defilau, rând pe rând, fragmente din căsnicia lui pe care o considera cea mai grea perioadă a vieţii sale şi pe care o suportase timp de şapte ani, dar acum se sfarşise.
Între timp coborâse în faţa blocului şi se grăbea de-a lungul străzii , intenţionând să-şi croiască drum spre cimitir. Distanţa dintre blocul in care locuia şi cimitir era scurtă şi putea fi parcursă pe jos, în 45 de minute.
În seara aceea ploaia cădea cu furie, dar lui nici nu-i păsa. Se simţea prins într-un joc straniu de-a Dumnezeu şi ideea de a o ucide îl lovi cu un impact major, la ultimul nivel al imaginaţiei umane. Motivul pentru care urma să se întâmple era evident, dar modul era un şoc surpriză chiar şi pentru el.
Sătul să fie tratat că un gunoi şi forţat să accepte aventurile instabile şi necontrolate ale frumoasei lui soţii, Martin puse la cale cea mai teribila crimă inventată vreodată de mintea unui om.
Profitând de permanenta nevoie a nevesti-sii de a părăsi domiciliul cu lunile şi de obişnuinţa vecinilor cu lipsa ei, Martin nu mai stătu mult pe gânduri. Cu ochii plini de ură, ca un adevărat maniac, puse mâna pe o vază şi o lovi cu rapiditate. Pamela căzu inconştientă.
Pe după perdea, se zărea strada pustie şi întunecată. Martin îşi luă soţia în braţe şi o aşeză, încet, pe bancheta din spate a maşinii. Apoi demară, în viteză pe şoseaua udă, cu inima grea şi lacrimi spălându-i obrajii. Avea ca destinaţie cimitirul aflat în paragină, ce părea părăsit la acea oră târzie.
Coborând cele câteva trepte de la intrarea în cavou, simţi cum un miros greu şi iute îi trecea prin nări, îngreunându-i respiraţia.
– A dracului treabă scârboasă, şuierase el printre dinţii încleştaţi.
Scoase rochia din pungă şi trase cu putere piatra cavoului, aflat la o adâncime de aproximativ un metru.
Trupul Pamelei, lipsit de orice textură, zăcea încovoiat pe lespedea rece de piatră. Împrăştia un miros dezgustător de carne putredă, foarte puternic. Avea smocuri de păr între degetele pline de sânge uscat cu care mâzgălise pereţii cavoului. Braţele ei erau încolăcite în jurul genunchilor, ca un lanţ de aur la gâtul femeii. Fruntea, frumoasă cândva, îi atingea genunchii roşi, parcă de dinţii puternici a unui animal de pradă.
Martin îşi aprinse o ţigară, privind atent literele mâzgălite cu mare grijă pe ambii pereţi. Apropiind lanterna încearcă să descifreze mesajul de dincolo de moarte. După ce citi de trei-patru ori cele şapte cuvinte, Martin îşi roti privirile în jur şi râse zgomotos. Nu se înşelase. Acestea erau cuvintele pe care le visase si motivul pentru care era aici.
" aici e adevărul şi calea tot aici"
Cu un rânjet în colţul gurii, stinse ţigarea cu botul pantofului şi despachetă rochia.
Îşi scoase cămaşa, pantalonii şi restul hainelor şi le aruncă scărbit pe jos. Înainte de a se îmbrăca cu rochia roşie, se uită la ceas.
– Ia uite ce târziu, s-a făcut!, mormăi el aşezandu-şi peruca pe cap.
Cu o rapiditate uluitoare se grăbi să îmbrace rochia roşie şi cu aceeaşi repezeală se strădui, să o îmbrace pe Pamela cu hainele lui.
Când termină şi această manevră, începu să aşeze în cerc, câteva obiecte pe care le cumpărase cu o zi înainte.
Aprinse cele cinci lumânări roşii, cu aceeaşi brichetă cu care îşi aprindea ţigările.
Îşi făcu cruce şi-şi scuipă în săn. Apoi, ţinându-şi soţia în braţe, se aşează în genunchi, în mijlocul cercului.
O bubuitură ca o rafală de ploaie se auzi şi pereţii cavoului începu să se cutremure. Printre dărâmături, şerpuia un drumeag prăfuit, închis într-un fel de peşteră. Mai încolo se zărea firicelul unui pârâu cu malurile umbrite de o arcadă uriaşă din piatră.
Cu mişcări bruşte, Martin potrivi braţele, picioarele şi capul Pamelei, între colţurile celor cinci lumânări, apoi îşi făcu cruce şi cu lanterna în mână ,începu să coboare, cu paşi mici, drumul dintre dărâmături.
Pe măsură ce înainta, drumul se îngusta şi în curând rămăsese doar pârâul care se lăţea devenind, încet-încet, un ocean tulbure în care nu se oglindea nimic.
Cuprins de o oarecare panică, începu să adune diversele obiecte din lemn care pluteau în apropiere.
Cu mâinile tremurându-i de emoţii şi teamă, sfâsie rochia roşie care îi acoperea goliciunea masculină.
Ideea îndrăzneaţă de a construi o plută, îi veni după ce orbecăise aiurea pe lângă cotloanele din pereţii peşterii.
Aproape dezbrăcat şi foarte obosit reuşi, în cele din urmă, să lege cele câteva scânduri pe care reuşise să le găsească.
După ce pluti în derivă un timp, scândurile putrezite începuseră să se desprindă. În jurul său se întindea, cât vedeai cu ochii, o mare nemărginită de ape tulburi şi nici urmă de dumnezeu.
Deodată, în spatele lui, se auzi o bufnitură şi peştera se cutremură din temelii.
Prea ocupat ca să-i dea atenţie, îţi bătea capul cu raparaţia plutei.
Un rîs îndobitocit străbătu tăios, întinderea de ape şi tot atunci, lanterna care îi lumina calea, rămase fără baterii.
Pamela chicoti vesel şi împinse uşor piatra deasupra cavoului. Scoase cheile din buzunarul sacoului de culoare închisă şi demară în viteză pe autostrada udă.